Romantismul german timpuriu (Novalis)

Friedrich von Hardenberg (Novalis) - Imnuri către noapte

„Principiul romantizator al vieții noastre este moartea. Prin moarte se întărește viața.”¹

Se spune că poezia este sufletul nostru, prin urmare este viața noastră. Poezia a fost mereu un mijloc de delectare spirituală și intelectuală, fapt pentru care este considerată încă din antichitate superioară celorlalte genuri literare.

În literatura universală din secolul al XX-lea se impun două tipuri de literatură: una de tip realist, cu menirea de a continua tradițiile literaturii realiste din epocile precedente, și alta de tip modernist, cu accentul pus pe înnoirea literaturii atât la nivelul problematicii, al conținutului, cât și la nivelul formal (structură, compoziție, genuri și specii literare, procedee artistice). Se întrevede puterea romantismului cu amprentele sale în lirica promovată de curentele avangardiste precum: dadaismul, suprarealismul, futurismul, expresionismul, imagismul, ermetismul, naturismul ș.a. „Niciun curent literar nu a existat în stare pură. Un anumit coeficient al amestecurilor de stiluri poate fi atestat în toate epocile.”² și unele teme, simboluri, motive, subiect, personaje formulele expresive pot fi regăsite la autori care au adoptat curente literare diferite. Accente deosebite se pun pe noutatea pe care o aduce opera scriitorului și încadrarea acestei noutăți în spectrul tematic al epocii, care ar fi: viața, moartea, timpul, sensul existenței, idealul, iubirea, absolutul.

În secolul al XX-lea poezia este tributară în mare măsură romantismului. Ea devine o formă „intelectualizată”, direcționată spre mintea și inima cititorului. Lirica modernă se distinge prin re-crearea limbajului poetic și a tehnicii metaforice, prin incifrarea și ermetizarea poeziei, prin spargerea tiparelor limbii, a gramaticii și a sintaxei tradiționale. Totodată, se afirmă și o poezie axată pe problemele politice și sociale ale contemporaneității, o poezie militantă și angajată, la care au aderat poeți provenind din diferite mișcări și curente literare.

Prima generație de scriitori romantici din țările cu îndelungate tradiții literare păstrează un evident atașament față de clasicism. Operele lui Byron și Shelley, Novalis și Holderlin, ca și scrierile estetice ale fraților Schlegel, constituie o mărturie elocventă în acest sens, însă de evidențiat este faptul că dominanta lor rămâne cea romantică.

Friedrich von Hardenberg (Novalis) s-a născut într-o familie de nobili pe o moșie situată în Munții Harz (Saxonia). Novalis a fost unul dintre cei mai mari poeți și prozatori germani, considerat cel mai de seamă reprezentant al Cercului romanticilor de la Jena. Influențat de Fichte, căruia i-a fost discipol, cultivă idealismul magic și extazul mistic. „în idealismul magic, totul fuziona: fiecare parte apărea în interacțiune cu ansamblul lumii – până la cele mai depărtate fenomene cosmice.”³

De unde această pasiune pentru romantism? Novalis cunoaște o fetiță, Sophie von Kuhn, pentru care simte o mare pasiune, împodobind-o cu culorile unei bogate fantezii, făcând din ea centrul propriei sale vieți sentimentale și ideale. Pierderea prematură a iubitei, trei ani mai târziu, îi produce o mare suferință. El recurge la o „sinucidere filosofică”, înstrăinându-se de realitate, investigând moartea, cercetând o lume populată cu spirite pentru a regăsi iubita pierdută.

Din această dureroasă experiență a luat naștere volumul „Imnuri către noapte”, (Hymnen an die Nacht, în anul1800), poeme în proză care se remarcă prin muzicalitatea și ritmul interior al limbajului liric. Ele au fost scrise inițial în versuri libere nerimate. „În contrast cu credința în zi a Antichității, aici e celebrată imnic noaptea, ca mister creator al vieții și al morții, al minunii și al faptei mîntuioare a lui Cristos.”⁴

Poezia dobândește la Novalis virtuțile autentice ale puterii cosmice, forța care unifică într-un tot magic atât lumea reală, cât și pe cea imaginară. Inspirația poetică este – după Novalis „apariție și contra-apariție, apropiere și comunicare totodată”⁵ . Poezia permite omului să ființeze în întreg iar întregului să ființeze în om, universalul și individualul își dau întâlnire în spiritul artistului genial. „Prin poezie ia ființă cea mai înaltă simpatie și co-activitate, cea mai profundă comunitate dintre finit și infinit”⁶.

Volumul Imnuri către noapte au fost închinate iubitei defuncte, în care dragostea e întrevăzută ca o forță cosmică și sufletească. Ele au fost scrise între 1797-1799 și reprezintă valoarea cea mai înaltă a creației sale poetice, dar și în cadrul liricii germane din perioada romantismului timpuriu. Cu toate că o nouă dragoste îi surâde, el se amăgește să rămână și pe mai departe credincios visului său pentru Sophia, ajungând la ceea ce numește idealism magic, la credința că lumea exterioară devine docilă la semnul nostru în așa măsură încât un act de voință face minuni ca un act de magie.

Imnuri către noapte reprezintă valoarea cea mai înaltă a creației sale poetice, dar și în cadrul liricii germane din perioada romantismului german timpuriu. Motivul de bază îl constituie interpretarea romantică a vieții și a morții. Trecerea de la viață la moarte este simbolizată de noapte.

Noaptea este pentru Novalis simbolul infinitului, în opoziție cu ziua, simbolul unui univers limitat. Viața este schimbătoare și trecătoare, deci nu constituie adevărata realitate. În schimb, noaptea este împărăția adevărului, a iubirii și a eternității. Noaptea este locul predilect de refugiu în bucuria mistică și, totodată, preludiu al morții, pe care poetul o consideră binefăcătoare . Noaptea devine spațiul tainei care face să dispară ziua ce închide văzul spre lumea de dincolo de real, pentru ca în acel transorizont eliberat din temnița luminii să apară spiritului dezrobit al poetului chipul etern al iubitei: „Sositu-mi-a o rază de amurg / Si dintr-odată s-au frînt lanturile luminii... / Locul pe care stam s-a înăltat usor, / Deasupra lui plutea / Spiritul meu eliberat, nou născut." În nourul în care se preschimbase mormîntul Sophiei, a putut să vadă chipul transfigurat al ființei dragi „în ai cărei ochi se oglindea veșnicia."

De aici nestrămutata credință a poetului în lumina cerului nocturn. Căci flacăra de jertfă a iubirii arde noaptea. Și poetul se întreabă revoltat pe „zilnica obidă pămîntească": „Mereu se va întoarce dimineața? / Puterea pămîntească nu mai are sfîrșit? / De ce o ticăloasă frămîntare / Frînge mereu cerescul avînt al nopții? Niciodată nu va arde veșnic / Ascunsa jertfă a dragostei?"

Imnul către Noapte II se încheie cu lauda somnului, somn înțeles nu ca extincție a conștiinței, ci ca maximă deschidere către nebănuitele taine, către „idealismul magic" despre care vorbește Novalis. „Mireasa" ,Sophie , din primele I-IV Imnuri către noapte se asociază lui Iisus în imnurile V-VI și astfel „Un vis ne sfarmă lanțurile / Și ne coboară în sînul Tatălui."

Poemnul Imnul către Noapte III este o elegie care respectă toate convențiile speciei, ilustrate cu recuzita romantică: poetul deznădăjduit care plânge cu „amare lacrimi”, iubita moartă în floarea vârstei, disperarea în fața morții, mormântul, vedenia iubitei, visul, groaza în fața necunoscutului, „chipul transfigurat al iubirei”.

„Odată, când plângeam cu amare lacrămi
Și deznădejdea mea se destrăma-n durere
Și stam singur la mormântul uscat
Care-ascundea în strâmta
Și-ntunecoasa-i încăpere
Ființa vieții mele-ntregi,
Singur cum nimeni n-a fost vreodată,
Cutremurat de-o spaimă nespusă,
Fără vlagă, rămas doar numai
Ca un cuget al nenorocirii,
În timp ce mă uitam împrejur după un ajutor

..................................................

Tu, vrajă a nopții, Somn al cerului,
Te-ai răspândit asupra mea.
Locul pe care stam s-a ridicat ușor;
În cerul nopții,
Și în lumina lui, dragostea mea.

..........................................

Mormântul într-un nor de praf s-a prefăcut
Și am zărit prin nour
Chipul transfigurat al dragostei mele
În ochii ei se oglindea veșnicia.

...........................................

Mii de ani piereau
Ca niște vijelii în depărtare.
La gâtul ei am plâns
De bucuria vieții cele noi.
A fost cel dintâi și singurul vis
Și-abia de-atunci simt eu credință
Eternă și nestrămutată.”

Puțini poeți au investit noaptea cu atât de sublime virtuți ontice și axiologice, cum a făcut-o Novalis. Pentru el noaptea constituie orizontul zborului său spiritual, unde se află o altfel, mai înaltă lumină, „un duh de lumină, în locul sterpei, brutalei lumini fizice", afirmă Alexandru Philippide. Noaptea deschide spațiul poeziei, aceasta fiind pentru Novalis „realitatea absolută". Iar realitatea absolută are autenticitatea visului care „ne arată în chip ciudat ușurința cu care sufletul pătrunde în orice lucru și se transformă nemijlocit în orice lucru.”

 

Referințe bibliografice:

¹ Iuga Nora, Scriitori străini mic dicționar, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981;
² Angela Ion, Arte poetice. Romantismul, București, Editura Univers, 1982;
³ Fritz Martini, Istoria literaturii germane”, București, Editura Univers, 1972, p. 287;
⁴ Ibid. op. cit. p. 288;
⁵ Novalis, Între veghe și vis. Fragmente filosofice, Editura Univers, București, 1995, p. 61;
⁶ Ibidem, p. 122.

 

Bibliografie:

Ion, Angela, Arte poetice. Romantismul, Editura Univers, București,1982;
Nora, Iuga, Scriitori străini mic dicționar, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1981;
Novalis, Între veghe și vis. Fragmente filosofice, Editura Univers, București, 1995;
Martini, Fritz, Istoria literaturii germane”, Editura Univers, București,1972.