Copilăria, „singură veselă și nevinovată” (Ion Creangă), are meritul de a pregăti prin copilul de azi resursele profesionale și sociale vitale ale adultului de mâine. Școala are acest avantaj de a primi copilul de la vârsta fragedă, a inocenței, și are puterea de a-l modela, de a-l dezvolta sau de a-l scinda, în funcție de dascălii ei sau de modul în care un sistem educațional funcționează pentru oameni și în favoarea copiilor. Școala este leagănul copilăriei în care speranțele pot deveni realitate dacă toți cei implicați în educație, creștere și formare, deopotrivă profesori, părinți și elevi, conștientizează diversitatea naturii umane și valorifică la timp fiecare talent sau har dăruit de Dumnezeu.
Cine sunt elevii noștri? Sunt copiii noștri, copiii prietenilor noștri, copiii vecinilor noștri, copii frumoși, copii obișnuiți, inocenți și curioși, copii diferiți ca talente și înzestrări, copii unici. Elevii noștri sunt, deopotrivă, copii iubiți și copii uitați, copii cu părinți sau copii care au avut părinți, copii din familii dezorganizate sau copii instituționalizați, într-un cuvânt, copii care au aceleași nevoi: acceptare, atașament, iubire, recunoaștere, precum copiii noștri. Elevii noștri sunt și copiii părinților plecați la muncă în străinătate, copii rămași cu bunici, unchi sau mătuși, elevii noștri sunt și copiii provenind din zone nedezvoltate economic, copii săraci despre care auzim vorbindu-se la știri sau în scara blocului. Devine repetitiv și obositor, știu, dar elevii noștri sunt și copiii cu deficiențe, copiii cu dizabilități, și copiii de altă etnie, și copiii de altă religie și cu altă culoare a pielii, indiferent că locuiesc foarte aproape de școală, în circumscripție sau parcurg zilnic, kilometri întregi de mers pe jos, ca să primească, de la noi, puțină lumină. Și, dacă se poate, înțelegere, empatie și iubire.
Am descris în acești termeni empatici cine sunt elevii noștri pentru a ne aminti că mai presus de orice, sunt oameni ca noi, poate doar mai mici ca noi. Însă nu cunoaștem statura lor spirituală. La clasă vedem doar elevul. Dincolo de planificări, schițe de lecție, de planuri de educație remedială, dincolo de cursuri de formare și simpozioane, în fața noastră, ca un dar, este copilul. Poate fi un copil obișnuit, normal sau poate avea cerințe educative speciale. Atunci trebuie să gândim pentru fiecare, atât cât stă în puterea noastră, o abordare diferențiată și, dacă avem un specialist pe aproape, să cerem, pentru copilul cu CES, o abordare specializată a educației în funcție de deficiențele pe care le prezintă. Și aceste deficiențe întâlnite la elevii cu cerințe speciale sunt multe: deficiențe mintale, deficiențe de auz sau de vedere, deficiențe fizice, psihomotorii, tulburări de limbaj, tulburări de comunicare și relaționare, tulburări de atenție și hiperactivitate – ADHD. Tot aici se înscriu și copiii care eșuează la școală din diferite motive – copii instituționalizați, copii care provin din comunități etnice defavorizate.
Toți acești copii au dreptul fundamental la educație, toți acești copii au interese, aptitudini și necesități de învățare proprii. De aceea, proiectarea sistemelor educaționale și implementarea programelor școlare trebuie să țină seama de marea diversitate a caracteristicilor și trebuințelor elevilor incluși în procesul instructiv-educativ și trebuie să asigure șanse egale pentru copiii defavorizați prin implicarea tuturor cadrelor didactice, părinților și a instituțiilor locale abilitate. Dar până atunci și până acolo, suntem noi, profesori și uneori deopotrivă, părinți. Schimbarea aceasta în atitudine poate să înceapă, cu răbdare și înțelegere și multă muncă, de la noi. Șanse egale pentru toți e un concept frumos.
Însă înzestrarea lor nu este aceeași și de aceea pledez pentru o tratare diferențiată, pentru un curriculum flexibil și adaptat, pentru implicarea familiei, a unor instituții abilitate la realizarea acestui deziderat: școala pentru toți. Reușita acestei munci e vizibilă nu imediat, ci peste ani. Ne trebuie viziune, ne trebuie curaj, pasiune, devotament, competență, vocație de dascăl și, dacă nu vi se pare desuet, multă iubire pentru copiii care ne-au fost dați în grija noastră. Să le spunem privindu-i în ochi, așa diferiți, cum sunt: eu văd în tine un învățător pentru copiii mei, văd în tine, peste ani, un bun inginer, un medic talentat, un pasionat grădinar, un mecanic auto, un artist sau un campion. De ce nu?
Publicat de:
Anghel Mariana
Profesor înv. primar, la Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva”, Timișoara.