Pentru a-și asigura reușita profesională sau chiar personală, un dascăl trebuie să îndeplinească un cumul condiții care au devenit axiome, ceea ce înseamnă că nu au nevoie de nici un fel de demonstrație: să ști ce vrei, să vrei ce poți, să poți ce-ți place, să-ți placă ceea ce se cere, în cariera ta, în societate. Îndeplinind aceste criterii drumul spre reușită se presupune că ne este asigurat, dar de multe ori nu totul este atât de simplu precum pare, deoarece suntem ființe umane cu plusuri și cu minusuri. Filozofic vorbind, pe lângă zestrea genetică suntem suma tuturor experiențelor de viață, pornind din copilărie și pană la momentul prezentului, cu reușite și nereușite, cu experiențe plăcute sau neplăcute. Mâine vom fi cel care acumulează și experiența de azi. În concluzie, deși suntem imperfecți suntem perfectibili. Tendința spre perfecțiune, a omului a ridicat umanitatea la nivelul de civilizație actual. Această abilitate de autoperfecționare, care există în fiecare dintre noi, trebuie ridicată la rang de principiu, de ideal. Lipsa acestei calități duce cu siguranță la insucces profesional, personal sau plafonare iar la scară mai largă la regresul omenirii.
Prin concept abilitatea reprezintă un cumul de deprinderi teoretice și practice însușite în urma unui proces de învățare și instruire care are o anumită finalitate. Deci cea mai importantă abilitate, în opinia mea este aceea de „a învăța”. Tocmai pe această calitate umană se sprijină conceptul de educație la general. Competența ”a învăța să înveți” reprezintă abilitatea educabilului de a se implica și de a persevera în învățare, de a-și organiza propria învățare, sprijinit de educator. De aici este necesară conștientizarea procesului și a nevoi individuale de învățare, identificarea oportunităților existente și abilitatea de a depăși obstacolele care pot apărea, în realizarea unei învățări de succes.
A învață să înveți - presupune implicarea celor care învață în construirea cunoașterii, pornind de la experiența lor de viață și de la învățările și deprinderi anterioare, așezând cunoștințele unele peste altele într-un mod concentric, pentru a fi capabili să le aplice într-o diversitate de contexte: acasă, la locul de muncă, în educație și propria formare profesională. Motivația și încrederea sunt esențiale pentru manifestarea acestei competențe. „A învăța” devine „a ști să înveți”.
A ști cum să-i înveți pe alți, să învețe - este esența vocației de dascăl, dar mai mult decât atât, aceasta presupune existența în bagajul personal și profesional al educatorului a unui set complex de abilități. Anume: comunicarea, empatia, spiritul managerial, creativitate, putere de decizie, corectitudine, consecvența, perseverență, atitudine pozitivă, simțul umorului, talent oratoric, capacitatea de autoperfecționare, toate de o reală importanță. Educatorul cel mai eficient este prietenos, vesel, înțelegător, virtuos, sociabil, cu stabilitate afectivă, cel care întreține relații personale bune. Dascălul devine modelul elevilor săi, iar aceștia vor deprinde aceste comportamente prin observație și imitație. Mai mult decât atât, este responsabil de viitorul societății, pregătind un om al viitorului, greu de anticipat, dacă avem în vedere că metaforic vorbind, rămânem analfabeți peste noapte, datorită elanului tehnologic, informațional, științific. Nevoile societății viitoare, aflate într-o continuă schimbare, sunt bazate pe abilitatea de adaptare a individului, de îmbogățire continuă a bagajului său informal și formal, astfel că „a învăța” va avea un caracter permanent pe toată durata de viață a individului.
Am să mă opresc asupra abilității de comunicare, deoarece este cea mai importantă din punct de vedere social în dezvoltarea și menținerea relațiilor interumane, comunicarea cu alte persoane și munca împreuna cu alte persoane. Suntem ființe sociale, interacționăm zilnic, existăm comunicând încă de la naștere. Comunicarea directă între oameni este realizată prin intermediul cuvintelor sau a gesturilor. Se poate realiza față în fată sau la distanță - pentru a face un schimb de idei, pentru a împărtăși gânduri, cu persoane aflate departe există mijloacele tehnice moderne. Comunicarea prin gesturi sau mimă este non-verbală, pe când cea realizată prin intermediul cuvintelor este verbală. Deși învățăm să vorbim din primii ani ai vieții noastre, arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne naștem. Noi învățăm să comunicăm. Dacă ținem cont de faptul ca prin intermediul comunicării se transmit nu numai informații ci și dispoziții emoționale cu scopul de a recepta un răspuns, de a primi un feed-back, înseamnă că trebuie să luăm „ascultarea” ca parte integrantă a comunicării. Trebuie să învățăm a comunica, ținând cont de receptor. Astfel ia naștere conceptul de comunicare activă. Comunicarea trebuie să fie diplomatică indiferent de situațiile în care se desfășoară: la clasă, în familie, la cumpărături, cu prietenii etc. Aceasta presupune o punere în acord a comunicatorului cu el însuși: ce anume și cum transmit pentru a obține ceea ce doresc, dar și capacitatea de a schimba rolul din emitent în receptor, altfel în loc de conducător al unui dialog, devine o barieră în calea comunicării.
Nu întâmplător am evidențiat acest lucru. Fiecare dintre noi păstrăm o anumită dorință de afirmare, în grupurile sociale sau profesionale în care activăm, deoarece popularitatea creează un anumit tip de autopromovare. Uneori acest lucru ne poate crea o poziție favorabilă, însă pe termen lung, riscăm să devenim obositori, antipatici, riscând o respingere din grup. Pentru a evita să devenim predictibili, neinteresanți, insistenți, pisălogi, este bine să adaptăm proverbul din, măsoară de două ori și taie o dată , la gândește de două ori și spune o dată. În altă ordine de idei, dialogul, trebuie să respecte anumite criterii psihomotrice (starea de spirit, poziția corpului, mimica) pentru a se realiza cu succes și pentru a fi prolific în activitatea didactică.
Arta de a comunica se dobândește în urma unui proces de învățare și perfecționare continuă. Cuvintele pot avea puteri nebănuite. Pot fi constructive sau distructive, pot avea efecte terapeutice sau maladive. „Cuvintele sunt cele mai puternice droguri folosite de omenire”, spunea Rudyard Kipling. Iar din această sintagmă se deduce atât dependența noastră interioară, mintală de cuvinte pentru realizarea autocunoașterii, cât și pentru descoperirea universului imediat și a celui îndepărtat sau pentru câștigarea traiului de zi cu zi. Cât adevăr, cât de concis și totodată complex spus!
O a treia abilitate la care să fac referire este capacitatea de empatie a individului fără de care cred că nu am putea să trăim în societate sau mai exact, într-o societate civilizată, deoarece de-a lungul vieții fiecare dintre noi suntem pe rând atât furnizori cât și beneficiari ai acesteia. Empatia este capacitatea de a transmite și a recepta sentimente, emoții. Ea nu este milă sau simpatie, dar nici nu le exclude. O persoană empatică nu este un receptor de sentimente sau de stări pur și simplu, ci un individ care receptând anumite semnale empatice încearcă să trateze problemele într-un mod constructiv. Empatia se manifestă atât într-un mod ascendent cât și descendent. Mai precis căutarea unor soluții de dezvoltare, ajutorare, de perfecționare celor mai slabi, cât și tendința de a accede la valori superioare, la grupurile ce-ți pot asigura propria reușită sau satisfacție. Într-un sens mai larg capacitatea de a iubi oamenii de a rezona la problemele și greutățile lor, căutând soluții dar și de a găsi acele persoane care să te ajute să-ți depășești propriile limite, problemele și dificultățile personale.
Suntem empatici în lipsa comunicării? Ne putem manifesta disponibilitatea de a ajuta pe cineva sau necesitatea de a solicita un ajutor fără comunicare? Evident că nu!
Rezolvând problemele noastre și ale altora învățam cum să depășim o criză. Ne exersăm abilitățile de comunicare, empatie, creativitate, perseverență, atitudine pozitivă, etc.Toate aceste abilități se dezvoltă coroborat, se întrepătrund, se sprijină unele pe celelalte, cu rol determinant sau copulativ definindu-ne personalitatea. Desigur că nu sunt dezvoltate la fel, că diferă de la individ la individ, dar în aceasta constă frumusețea umană. Fiecare ființă este unică și irepetabilă nu doar din punct de vedere fizic ci mai ales psihic. Un om este egal cu un univers, o sursă de cunoaștere, mereu același și în fiecare zi altul, unul mai experimentat decât cel de ieri și mai bogat mâine, cu experiența zilei de azi.
Publicat de:
Vlădău Alexandrina Maria
Profesor învățământ primar, la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”, Alba Iulia.