Lumea s-a schimbat radical, iar școala trebuie să evalueze dacă abilitățile cu care își înzestrează elevii le sunt cu adevărat de folos în viață.
In literatura de specialitate educația non-formală este reprezentată de activitățile educative organizate de alte instituții decât școala: muzee, biblioteci, cluburi ale elevilor, etc. Acest tip de educație diferă de educația formală atât prin conținut cât și prin formele de realizare, conținutul fiind organizat pe arii de interes și nu pe arii de studiu.
Educația nonformală și informală se află într-o relație complexă cu școala. Pe de o parte, școala valorifică primele achiziții nonformale ale copiilor, pe de altă parte, școala trebuie să asigure fundamentele care fac posibile educația și învățarea pe tot parcursul vieții, în varii contexte.
Din punctul meu de vedere, există un grad scăzut de conștientizare, în rândul profesorilor, a rolului educației nonformale și informale în completarea educației formale și, implicit, lipsa de preocupare pentru valorificarea celor două tipuri de educație în cadrul procesului didactic.
În schimb, alte experiențe de învățare, provenite din educația nonformală sau informală, sunt apreciate ca având un rol mai important în exercitarea profesiei. Cei mai mulți profesori își reprezintă educația nonformală sub forma unor activități extrașcolare de tipul excursii, vizite la muzee sau la case memoriale, vizionarea de piese de teatru sau film, realizarea unei reviste școlare, organizarea unui cenaclu literar sau a unor cercuri de lectură, a unor concursuri pe diferite teme etc
Perspectivele de valorificare a educației nonformale și informale în procesul didactic sunt legate de elevi și de profesori, ținând seama de potențialul ridicat de a susține motivația acestor categorii de actori implicați în realizarea actului educațional.
Consider că este de dorit ca profesorii să arate interes față de preocupările elevilor din afara cadrului educațional formal și să găsească modalități și căi de valorificare a acestora. Astfel, aceștia vor fi stimulați să aducă, în procesul învățării formale, propriile experiențe de învățare acumulate în comunitatea mică a familiei, a prietenilor, a unui grup care împărtășește hobby-uri sau interese comune.
Sunt de părere că, problematica tinerilor , din punctul de vedere al raportării acestora la sistemul de educație formală, respectiv la formele alternative, specifice educației non-formale, este una deosebit de sinuoasă.
Percepția socială generală asupra ansamblului populației tinere este, în momentul de față, una suficient de nefavorabilă, tinerii români fiind apreciați ca având un nivel destul de scăzut de educație, ca fiind dezinteresați în a-și găsi un loc de muncă, respectiv a-și susține o carieră prin seriozitate.
Extrem de importantă este înțelegerea faptului că, misiunea școlii este aceea de a transmite și alte competențe în afara celor furnizate în cadrul disciplinelor de studiu, și angajatorii nu pierd nicio ocazie să nu sublinieze importanța pe care ei o acordă competențelor precum: aptitudinea de a-și pune în practică cunoștințele, atunci când se află în situații profesionale reale, de a rezolva probleme neprevăzute și de a comunica eficient cu colegii săi.
Desființarea școlilor de arte și meserii, respectiv declinul școlilor postliceale, pe de altă parte, au permis unui anumit segment important al educației nonformale – cel specializat în meserii și meșteșuguri – să atragă cât mai mulți cursanți și să se dezvolte.
De asemenea, utilizarea noilor tehnologii ale informației și comunicării în educație câștigă din ce în ce mai mult teren în întreaga lume, fie că ne referim la sistemul formal sau informal, întreprinderile utilizând din ce în ce mai mult telefonul mobil, calculatorul și Internetul, atât în schimburile pe care le realizează, cât și în ceea ce privește latura comercială. Cu toate acestea, informatica este încă predată la școală ca o competență tehnică și profesională, care trebuie achiziționată și nu ca un mijloc de dezvoltare a competențelor transferabile.
Educația de bună calitate presupune aplicarea modelului diversității prin abordarea diferențiată, inițierea de proiecte în care să fie implicați elevi, cadre didactice de diferite specialități, parteneri educaționali pornind de la părinți, societatea civilă, media și comunitate.
În concluzie, pot spune că prin valorificarea optimă a activității educative școlare și extrașcolare, tânăra generație va experimenta noi posibilități de dezvoltare, de încurajare și stimulare în îmbunătățirea calității vieții.
Bibliografie:
Albu, Gabriel, Enache, Roxana, Stan, Emil, Psihopedagogie, Ed. Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2009.
Cucoș, Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, București, 2002.
Costea, Octavia, Cerkez, Matei, Sarivan, Ligia, Educația non-formală și informală, EDP, 2009.
Publicat de:
Matei Giorgiana
Profesor, la Școala Gimnazială Ion Ionescu, Valea Călugărească.