Norocul puișorilor

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată o primăvară frumoasă, frumoasă. Iarba a înverzit, florile au înflorit parfumând în jurul lor totul, iar copacii din pădure au înfrunzit toți. Păsările călătoare au revenit pe meleagurile noastre din țări îndepărtate și pădurea răsuna de cântecele lor frumoase. Toate se-ntreceau parcă într-un concert. Soarele își trimitea vesel razele printre copaci, mângâindu-i pe fiecare în parte. În pădure, la umbra copacilor și-n trilurile păsărelelor, era atât de frumos, ca într-un basm. Totul te îndemna la visare.

La marginea pădurii, într-un tufiș își făcuse un cuib din crenguțe și lame de iarbă care semăna cu o cupă, o pasăre colorată. În fiecare zi a ouat un oușor albastru apoi s-a pus și a clocit. După câteva săptămâni, au ieșit, pe rând cinci puișori tare drăguți, cu-n puf de aur moale și, cu zi ce trecea începeau și ei să prindă culoare. În fiecare zi pasărea zbura prin pădure și le aducea în cioc mâncare, pe care le-o împărțea la fiecare câte un pic, că așa-i mama: nu și-ar lăsa niciun pui flămând. Puișorii erau cuminți și ascultători, își găseau de lucru în cuibușorul lor, se jucau până se întorcea mama cu hrană, iar pasărea îi iubea mai mult decât orice pe lume. După ce îi hrănea, le curăța penele colorate, îi învăța să ciripească și înainte de culcare le povestea întâmplări din pădure și cu șerpi care poftesc la puii de păsărele. Puișorii îi sorbeau ciripitul din cioc, așa atenți erau la poveste!

Dar într-o zi, pe când pasărea era plecată după hrană pentru puișori, un șarpe care observase cuibul din tufiș și l-a pândit zilnic, cu răbdare a așteptat să crească puișorii. Știa el că nu se va sătura cu ei cât au încă puf pe ei. În ziua aceea spera că mama s-a îndepărtat mult de cuib și s-a apropiat tiptil de cuib să mănânce puișorii, că tare flămând mai era!

Puișorii se jucau în cuib de-a spectacolul și erau ocupați care mai de care să-și etaleze penajul și glasul. Din greșeală puiul cel mic când s-a așezat pe marginea cuibului să-și etaleze penele, a alunecat și a căzut din cuib. Bucuria șarpelui era de nedescris. Acesta era aproape de tufiș, însă ghinionul lui că a rupt o crenguță sub greutatea lui, iar puișorul cel mare l-a observat și a dat alarma frățiorilor săi. Speriați, puișorii au strigat în limba păsărească după ajutor, așa de tare încât răsuna toată pădurea de ciripitul lor disperat. Mama era departe. Vântul i-a adus strigătul lor de disperare. Știa că sunt în primejdie. A făcut cale întoarsă, dar cu gândul că puișorii ei sunt în pericol nu a observat lațurile puse de niște copii și s-a prins în unul.

Puișorii, însă au avut noroc. Un vânător a auzit ciripitul lor care cerea ajutor. Grăbit a venit la tufiș și-a scos pușca și a împușcat șarpele care era cât pe ce să înghită puișorul cel mai mic. L-a ajutat pe puișor să ajungă înapoi în cuib la frățiorii săi. Apoi vânătorul a apucat de coadă șarpele cel lacom, l-a agățat de o creangă și a scris un bilet sub el: „Șarpele acesta a vrut să lase o mămică fără puișorii ei. De aceea l-am împușcat.”

Mai târziu, a reușit și pasărea să se desprindă din laț și a ajuns acasă. Mult s-a bucurat să-și vadă în cuib toți puișorii întregi. Puișorii au povestit mamei tot ce s-a întâmplat. Recunoscătoare, pasărea a căutat vânătorul salvator și i-a mulțumit zicând:

– Îți mulțumesc, vânătorule cu inima mare, că mi-ai salvat puișorii de la moarte! Cu ce să te răsplătesc?

– Nu-mi trebuie nimic, a răspuns vânătorul. Sunt bucuros c-am salvat niște vieți așa de minunate cum sunteți voi păsările. Aș dori ca și de acum încolo să cântați la fel de frumos și să înveseliți cu cântecele voastre pădurea și pe cei ce intră în ea!

Întâmplarea a fost cunoscută în toată pădurea. Și de atunci, păsările nu se mai tem de oameni și îi bucură și mai mult cu trilurile lor frumoase mai ales pe cei care trec prin pădure, iar pasărea din poveste îl însoțește pe vânător de fiecare dată când acesta vine în pădure.

Și-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată.