Despre stil și expresivitate la Limba și literatura română în ciclul primar

Dacă științele exacte și, în general, gândirea teoretică se exprimă cu ajutorul conceptului și al raționamentului, literatura, ca artă a cuvântului, se exprimă prin imagini artistice. Valoarea unei opere literare depinde de capacitatea artistului de a reflecta, prin prisma conștiinței sale creatoare, natura și societatea în imagini semnificative. Înțelegerea textului literar presupune descifrarea și elucidarea imaginilor de către o subiectivitate receptoare. Textele literare care se adresează claselor CP-IV, prin reacțiile afective pe care le declanșează, potențează viața spirituală a copiilor, trezindu-le sentimente de înfiorare și bucurie, de teamă și tristețe, de melancolie și entuziasm, de durere și admirație, determinându-i pe aceștia să ia poziție în fața categoriilor estetice-frumosul, sublimul, comicul, tragicul, grațiosul, agreabilul și pateticul. Pentru filosoful antic Platon, Frumosul era un lucru util care era realizat pentru a corespunde unui scop și pentru a produce plăcere. În școală, unul dintre scopurile literaturii este de a tinde către un vocabular și un stil care să pună în valoare tot ceea ce înseamnă estetic. Așadar, literatura prezintă sau sugerează realitatea prin imagini artistice. Imaginea artistică este o modalitate specifică de potențare a operei literare, o creație a fanteziei scriitorului, adică expresia subiectivă a modului în care scriitorul vede realitatea. Imaginile artistice pot fi vizuale sau cromatice, auditive sau sonore, olfactive, dinamice sau de mișcare. Ele se întâlnesc atât în operele adulților, cât și ale copiilor, diferit fiind modul abordării și decodificării lor.

Prezența imaginilor artistice într-un text literar determină specificul estetic al operei. Exercițiul pe text reprezintă cheia descifrării sensurilor. În primul rând trebuie să se facă distincția între real și ficțional pentru a ști când scriitorul recreează realul și de la ce punct începe fantezia (a se vedea Amintiri din copilărie, de Ion Creangă sau Dumbrava minunată, de Mihail Sadoveanu). Urmează identificarea cuvintelor/enunțurilor cu funcții expresive contextuale caracteristice și explicarea prezenței lor în text. Aici trebuie să se țină seama de funcția estetică ce amplifică receptarea emoțională care produce plăcerea de a învăța prin înțelegerea frumosului din natură, viață, societate, recreat în opera literară, și de funcția cognitivă ce amplifică sfera cunoașterii, întrucât figurile de stil nu sunt simple artificii, ci modalități de îmbogățire și nuanțare a receptivității estetice. Limbajul conotativ trebuie motivat în comparație cu limbajul denotativ, fără a ignora studiul lecturii și în plan rațional sau afectiv-rațional. Procesul creației didactice este analog celui de creație literară, deoarece creația are un autor unic, Eul creator, dar ipostaziat în tehnici diferite, literar-artistice și didactice. Înțelegând problematica limbajului artistic, elevii își formează un repertoriu cultural, valoric, fără de care nu ar percepe Frumosul din textul literar și nu ar trăi emoția estetică în plenitudinea ei. Mai mult, acest repertoriu cultural ajută elevul să fie capabil de ingeniozități metaforice care să-i pună în valoare creativitatea, căci, „copilul e silit, din sărăcie de cuvinte, să se exprime la fiecare pas prin metafore” (1). Dificultatea constă însă în așa-zisa inaccesibilitate a filonului artistic și, implicit, în neînțelegerea mesajului textului literar. În această situație se află mai ales textele lirice care, abordate corect din punct de vedere metodologic, pot deveni preferențiale pentru școlari prin valoarea lor etică și estetică, prin bogăția figurilor de stil cu semnificații atât pentru conținut, cât și pentru forma în care este realizată comunicarea.

Însușirea limbajului figurat nu înseamnă asimilarea/memorarea unor noțiuni, termeni, concepte sau norme, ci un exercițiu de receptare a mesajului scris și de descoperire a valențelor informative și formativ-educative. Pe parcursul discuției care pregătește pe elevi pentru înțelegerea textului literar, profesorul trebuie să facă apel la cunoștințele dobândite anterior de către copil din alte texte literare sau chiar din mass-media și activitățile extrașcolare. Este adevărat că unii elevi sunt mai bine pregătiți genetic din punct de vedere cognitiv și afectiv să înțeleagă imaginile artistice, dar demersul didactic trebuie efectuat pentru toți și până la capăt. Inițial (la prima lectură sau la citirea-model), elevii nu sesizează aspectele și efectele asupra cărora autorul insistă, de aceea ei trebuie puși în situația de a compara propriile imagini empirice cu cele nuanțate ale autorului. Elevul se va mobiliza pentru a observa, a gândi și a simți la fel cu creatorul, punând „la bătaie” intelectul și emoționalul. Înțelegerea imaginilor artistice poate fi stimulată și prin raportarea la alte arte (de exemplu, pictura poate ajuta în abordarea tematică a pastelurilor sau în redarea trăirilor pe care elevul le are după citirea unui text).

Expresivitatea este o trăsătură a limbajului corect, la fel de importantă ca precizia sau bogăția vocabularului. Deseori învățătorul insistă asupra unei schimbări, din partea elevilor, a caracterului comunicării, prin solicitarea de a vorbi/a citi mai frumos sau mai expresiv. La rândul lor, elevii modifică felul rostirii/citirii mai mult intuitiv ori prin imitație, decât rațional. În cadrul activităților școlare, învățătorul le va atrage atenția elevilor asupra componentelor expresivității, solicitându-i să identifice și să compare manifestările expresive de cele neutre, inexpresive. Principalele modalități ale expresivității limbajului oral constau în tonul vorbirii, ritm, volum, accent logic, gestică, mimică. Tonul vorbirii exprimă o calitate generală a comunicării: mlădiere, inflexiune a vocii, intonație. Tonul pune în evidență tema abordată de vorbitor și ideea principală. Adecvarea lui înlesnește redarea sensului celor spuse și reflectă atitudinea vorbitorului față de ceea ce relatează. Ritm înseamnă desfășurare gradată, treptată. Pe parcursul vorbirii/citirii, ritmul se schimbă în funcție de conținut pentru a exprima stări afective și atitudini. Volumul este forța sau amploarea sunetelor emise de o voce și depinde, în citire, de prestația personajului. Prin accent logic înțelegem intonarea specială a unei părți dintr-un mesaj, cu scopul de a evidenția valoarea acelei secvențe, detașând-o de restul comunicării un plus de atenție trebuie acordat semnelor de punctuație). Limbajul oral își amplifică valoarea și eficiența când este însoțit de gesturi și mimică adecvate. Cultivarea expresivității limbajului nu are înrâuriri numai în direcția capacității de comunicare a elevilor, ci le îmbogățește și viața sufletească, le educă sensibilitatea și receptivitatea față de tot ceea ce există. „A vorbi despre stil reprezintă un mod de a vorbi despre totalitatea unei opere de artă. Stilul este principiul de decizie într-o operă de artă, semnătura voinței artistului” (2) . Literatura se bucură în primul rând de un stil artistic, pe care unii specialiști îl numesc limbaj artistic sau mesaj artistic (3). Stilul artistic se caracterizează printr-un grad mai mare de libertate, prin posibilitatea de a împrumuta elemente de vocabular special din alte stiluri și prin frecvența mare a sensurilor figurate și a transformărilor semantice. De asemenea, stilul exprimă idei și sentimente prin intermediul imaginii artistice, apelând la imaginația și sensibilitatea cititorului.

Deși a fost privită ca formă specială de comunicare pentru că lucrează cu reprezentări ale realității, literatura, de fapt, mimează condiția comunicării, deoarece transmite mesaje în mod indirect, încifrat, recurgând la simboluri și mituri. Stilul beletristic își apropiază orice mod de expresie și de aceea poate îngloba toate tipurile de limbaj, de la cel argotic până la cel savant. Specific stilului beletristic rămâne fidelitatea față de reprezentare, exprimată printr-o atitudine mimetică, paramimetică sau antimimetică, spre deosebire de celelalte stiluri care au ca scop principal transmiterea de informații. „Limbajul artistic, odată cu acesta și dimensiunea stilistică a operei, se subordonează astfel necesității de a realiza/deturna/distorsiona/nega reprezentările operei literare” (4). Calitățile generale ale stilului sunt: claritatea (înlănțuirea logică a ideilor, conținutul accesibil, construcții sintactice corecte), proprietatea (folosirea celor mai potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice în exprimarea ideilor, folosirea registrului lingvistic adecvat, concordanța între conținut și expresie), precizia (folosirea precisă a cuvintelor pentru exprimarea ideii), corectitudinea (respectarea normelor limbii literare) și puritatea (utilizarea cuvintelor, sensurilor, formelor admise de limba literară). La acestea se adaugă calități secundare/particulare, precum naturalețea, simplitatea, armonia, concizia, retorismul, finețea, umorul, demnitatea, ironia, oralitatea.

Resursele care dau expresivitate stilului provin de la toate nivelurile structurale ale limbii. La nivelul structurii fonetice sunt expresive interjecțiile onomatopeice, cuvintele derivate din onomatopee și aliterațiile. Antonimele folosite într-o structură sintactică amplă, cuvintele derivate cu sufixe și prefixe, locuțiunile verbale, personificările, hiperbola, comparațiile și epitetele au de asemenea valoare expresivă și provin de la nivelul structurii lexicale și semantice. Chiar și structura morfologică și cea sintactică oferă expresivitate prin frecvența unor părți de vorbire, folosirea prezentului istoric, subiectul multiplu, inversiuni topice, repetiții și antiteze. Dacă privim textul în întregimea sa, putem menționa ca expresive modurile de prezentare (vorbirea directă și vorbirea indirectă) și formulele de adresare/expresii ale politeții. Figurile de stil, prin calitatea lor de a modifica sensul propriu al unui cuvânt, pun în evidență „viziunea” autorului, maniera sa de a vedea lumea, literaritatea, adică acea proprietate a unui text de a se deosebi de alte texte. Anumite figuri sunt revelatoare pentru o manieră mai cuprinzătoare de a scrie literatură, configurând codurile retorice proprii unui curent sau unei perioade literare.

Dincolo de „frumusețea” cuvintelor pe care le utilizează autorul, esențială este capacitatea de „a ignora” ficțiunea și de a acorda credit operei literare, deoarece figurile de stil „se subordonează finalității centrale a literaturii, ca formă specială de utilizare a limbajului, anume reprezentarea, crearea prin imagini a unor lumi alternative la realitate.”(5)

 

Note bibliografice:

(1) Blaga, Lucian, Arta copiilor în volumul Ceasornicul de nisip, Dacia, Cluj- Napoca, 1973, p.105.
(2) Sontag, Susan. Despre stil, Univers, București, 2000 apud Duda, Gabriela, Stilistica limbii române, Editura Universității din Ploiești, 2004, p.263.
(3) cf. Munteanu, Ș. Țâra, V.D, Istoria limbii române literare, București, 1983, p.304-305.
(4) Duda, Gabriela, Stilistica limbii române, Editura Universității din Ploiești, 2004, p.272.
(5) Duda, Gabriela, Stilistica limbii române, Editura Universității din Ploiești, 2004, p.281.