Iubesc învățarea. Am conștientizat acest lucru de mic copil, poate și pentru faptul că am crescut într-o familie în care pregătirea lecțiilor, a materialelor didactice, a serbărilor școlare sau corectarea caietelor au fost rutine pe care le-am degustat, urmărind-o pe mama mea, care a fost un învățător excepțional. Faptul că am crescut într-un mediu în care învățarea a fost la loc de cinste, m-a făcut să o respect, să o gust cu bucuria motivării interioare și acum, după 27 de ani petrecuți dinamic în sala mea de clasă, mă pot defini ca fiind un never stop learning teacher. De aceea, dialogul meu interior este întotdeauna onest și îmi chestionez critic, la sfârșitul fiecărei zile de școală, activitatea.
Am două beculețe în cap. Când grijile zilei se potolesc, știu exact ce am de făcut. Dacă e verde, știu că ziua a fost reușită, că obiectivele mele în sala de clasă s-au realizat, că elevii mei au avut parte de stare de bine și au ajuns la destinația așteptărilor și rezultatelor dorite . Dacă e roșu, acel „ceva” nerezolvat cu care mă întorc de la școală îmi indică limpede unde și cum trebuie să acționez. Sunt propriul meu mentor și acesta nu e un lucru simplu. Se învață prin autodisciplină și prin reflecție perseverentă. Am învățat să mă cresc personal, ascultându-mi mai bine vocea profesională și străduindu-mă să îi înțeleg timbrele.
Am siguranțele mele. Stăpânesc creativ și eficient instrumentele profesoratului și, fără falsă modestie, pe cele ale mentoratului. Experiențele mele de profesor metodist, formator sau de îndrumător de practică pedagogică de până acum mi-au permis să ating această țintă. Am încercat să sparg limbajul de lemn al mentoratului, fără a renunța la conceptele riguroase, dar l-am personalizat, așezând în el reflecția mea asupra atâtor lecții pe care le-am observat sau îndrumat. Sunt ponderat autocritică și asta m-a ajutat să diversific cu ușurință practicile reflexive livrate în activitatea de mentorat. Iată, o nouă țintă atinsă. Sunt un spirit analitic, atent la detalii și am potențat această valoare personală, transformând-o în abilitate. De aceea, cultiv elevilor sau studenților care fac practică pedagogică la clasa mea, dar și învățătorilor colegi care îmi cer sprijinul, acest spirit al profunzimii. Îi îndemn să abordeze proiectarea sub semnul lui „dacă”: și dacă ai fi tu copilul? și dacă el nu înțelege? și dacă ți-a rămas timp?... Detaliu, cu detaliu, îl determin să ajungă la cea mai bună versiunea a proiectării: rigoare necondiționată, dar o plajă suficient de largă pentru creativitate, adaptare, improvizație.
Am îndoielile mele. Nu mă descurajează nimic. Mă îndoiesc, o iau iar și iar de la capăt. Greșesc. Voi învăța. Ca orice profesor, voi învăța din nerealizările mele și din experiențele celorlalți. Voi învăța să aduc învățarea copilului spre mai multă auto-motivare, voi învăța să ofer mai mult echilibru, voi învăța să ascult mai atent vocea copilului, voi învăța să deschid mai multe punți către părinți, cei care sunt primii educatori ai copilului. Sunt zone ale cunoașterii pe care încă nu le-am acoperit suficient, sunt teritorii care îmi par familiare, dar conceptual neexplorate îndeajuns, sunt lucruri pe care doresc să le schimb, sunt lucruri pe care nu am apucat să le aplic, să le experimentez, sunt lucruri la care, în sașa de mea de clasă, visez... ce bucurie să înțeleg acest lucru!... Pentru că.... Iubesc învățarea.
Publicat de:
Tăut Anca Veronica
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”, Zalău.