Jurnalul unui ucenic

Trecuse de mult de miezul nopții. Mircea privea absent rândurile negre. Pleoapele îi cădeau grele, dar nu se ridica din fața ecranului. Își trecu neglijent mâna prin păr, vrând parcă să-și alunge gândurile. Adulmeca prin aer cuvintele care pluteau nevăzute pe undeva și care păreau că se joacă cu nervii lui. Nu le vedea, poate era prea obosit sau poate se ascundeau de el înadins. Să dea vina pe ceva era convenabil. Răsturnat pe scaun, urmărea sulurile groase de fum care dansau leneșe în cămăruța îngustă, fără să le pese de zbuciumul lui.

Era nedumerit, parcă aștepta ceva, o întâmplare extraordinară să-i schimbe viața, pe care o credea anostă și lipsită de farmec, dar se afla abia la început. De aceea se apucase de scris. Era convins că ar putea deveni autorul unei comori nebănuite ce va fi lăsată moștenire generațiilor viitoare, că va avea o lume întreagă la picioare. Doar că îi mai trebuia timp, să-și adune ideile, să le materializeze în câteva pagini. Doar câteva? O carte, cartea care urma să vadă lumina zilei trebuia să fie copleșitoare, unică, inimitabilă și inegalabilă! Toți ar fi descoperit cu uimire câte noianuri de gânduri zăceau nedescoperite în mintea sa, câte dorințe nemărturisite își așteptau rândul la scris, câte aspirații ar fi prins viață pe hârtia albă! Da, toți ar fi fost uimiți de talentul pe care se abținea cu greu să-l scoată la iveală. Da, ar fi trebuit să se întâmple cu mult timp în urmă, dar el a așteptat, da, a așteptat să vină clipa când va fi unit toate forțele lui interioare pentru a lăsa posterității o comoară. Și cheia acestei comori era la el. De el depindea dacă va deschide ușa tezaurului sau dacă va arunca cheia, din pricină că lumea bicisnică nu merita ceea ce avea el să-i spună. Se vedea asemenea unui suveran care acorda clemență supușilor și aproape se înduioșa la gândul mărinimiei sale.

Toate acestea și multe altele se învălmășeau în mintea lui. Dar nici nu încerca să le alunge sau să lupte cu ele. Știa că aveau nevoie să fie distilate cu efort, cu migală ca să se închege și să prindă viață. Dar nu mai avea răbdare, ar fi vrut să evadeze, ca înaintea unui examen pe care nu îl pregătise îndeajuns, dar pe care știa sigur că îl va trece doar pentru că era norocos. Toți îi spuneau că este, fără îndoială, norocos, pentru că nu ratase niciun examen, deși nu învățase, poate, cât ar fi trebuit. Sau cel puțin așa i se părea lui. Nu vedea ce legătură aveau examenele cu ceea făcea acum. Cu toate acestea, parcă avea fluturii din stomac de la primele întâlniri. Ciudat, nu mai scrise un rând. Se abandonă somnului fără vise până dimineață.

Noaptea se stinse. Un fir subțire de lumină se strecură obraznic pe fereastră și zăbovi pe obrazul adormit. Mircea miji ochii, încercând zadarnic să-i deschidă. Se repezi cu fața în pernă. Să mai înnădească somnul era cu neputință. A zvâcnit și în puțină vreme a reușit să-și alunge osteneala. Privea de la fereastră orașul multicolor în care zorile aruncau pe alocuri câte o fărâmă din sclipirea nopții. Străzile puteau respira ușurate până la forfota amiezii. Liniștea era tulburată în răstimpuri de pașii grăbiți ai trecătorilor matinali.

Fără să mai zăbovească, s-a repezit pe scări în aerul tare al dimineții. A pornit să alerge pe malul lacului, așa cum făcea de câte ori voia să evadeze din spațiul camerei. Trecea pe lângă oameni indiferenți, preocupați doar de ceea ce auzeau în căștile ce le asigurau spațiul personal. Mircea îi văzuse de atâtea ori, dar abia acum parcă îi privea cu atenție sau chiar cu îngrijorare. Abia acum vedea că toți oamenii aceștia străini chiar vor să fie străini, adică vor să fie doar ei și atât. Nu se priveau niciodată, nu se incomodau unii pe alții. Este avantajul unui oraș mare. A nu cunoaște pe nimeni, a nu da socoteală nimănui, a umbla nestingherit încolo și încoace. Șanse de a întâlni vreun cunoscut? Minime. Cu atât mai bine! Mircea continua să alerge. Răcoarea îl făcea să se simtă mai ușor, aproape imponderabil. Cu cât străbătea distanțe mai mari, cu atât părea că devine mai ușor. Cu fiece respirație, primea putere și se elibera de balast. Îi veni în minte un clipul în care atletul alerga singur, pe un drum care părea că nu se mai sfârșește, iar performanța creștea datorită echipamentului pe care îl purta. El nu avea un echipament sofisticat și totuși se simțea mai bine ca oricând. Își aruncă privirea spre lac și descoperi cu uimire că luciul apei era oglinda cerului. În dimineața aceasta toate erau schimbate sau așa i se păreau.

Purta primăvara în inimă. Poate că și ceilalți aveau câte o bucată din primăvara asta minunată. Trase aer adânc în piept, să-i poată simți răcoarea și prospețimea. Acum era fericit. Poate mai fericit ca niciodată. Nu știa de ce. Căuta răspunsuri, dar nu-i trecu niciunul prin minte. Nu se mai încăpățână să găsească vreunul și continuă să se bucure ca atunci când era mic și tata îi dăruise prima bicicletă. Era o minune verde, lucioasă, cu spițe argintii și cauciucuri groase, care stârnise invidia prin cartier. Făcuse în ziua aceea zeci de ture. Nici nu voia să-i mai dea drumul. I se părea că, dacă s-ar fi depărtat de ea, ar fi săvârșit o trădare. Toți amicii roiau în jurul ei cu o admirație nereținută și se întreceau să-și etaleze calitățile de specialiști în domeniul mecanicii, al mentenanței sau al abilității de conducere. Oare ce s-o fi ales de ea? Mama, se pare, o dăruise unor copii pe undeva pe la țară.

Ajunse la scări și din câteva salturi era la ușă. Zări pe jos un pachet, dădu nedumerit din umeri și îl azvârli cu piciorul spre ușa vecină. Dar privirea i-a rămas țintuită de plicul masiv pe care își citi numele. Îl ridică în grabă, desfăcu învelitoarea din hârtie și scoase două caiete vechi cât timpul. Le manevra la fel de atent ca un explorator care părea că descoperise mărturii ieșit din amintire și care se temea să nu le distrugă din pricina vreunui gest nesăbuit. Împinse ușa nerăbdător, apoi își așeză comoara pe birou, la adăpost de orice privire indiscretă. A privit curios copertele franjurate, întrebându-se dacă a fost un accident sau chiar lui îi era destinat plicul. Dar numele său era acolo, pe hârtia închisă. A început să răsfoiască paginile îngălbenite, pe care erau așternute litere de mână, într-o scriere caligrafică, cu volute și încondeieri surprinzătoare pentru rigorile de astăzi. Își ținu respirația, apoi mai zăbovi asupra altei pagini. Fraze, cuvinte se înșirau cuminți în rânduri cu cerneală albastră, înclinate ușor spre dreapta, ca într-un balet. Ochii mângâiau pe dinafară filele patinate, iar mâinile se plimbau pe marginile ușor zdrențuite, încercând parcă să repare urmele lăsate de timp.

Aripile fluturau odată cu respirația, căutând parcă să adăpostească de trecerea timpului un alt fel de comoară, a unui om pe care nu l-a cunoscut și nici nu avea să-l cunoască vreodată decât din aceste pagini. Tânărul zâmbi ștrengărește doar pentru cine nu-l cunoștea, dar lumina dinăuntru răzbea prin toți porii în jur. Oare descoperise ceea ce aștepta de multă vreme? Cum să înghețe clipa? Sau s-o facă să intre în veșnicie? Se abandonă paginilor.

Își ridică ochii de pe caiet. Trecură ceasuri bune în care nu s-a clintit de pe scaun, nu și-a pus întrebări. I se părea că orice vibrație neregulată ar fi putut deranja ordinea evenimentelor pe care le trăia. Își ținu îndelung răsuflarea, asemenea unui înotător de performanță, care avea de străbătut în viteză o distanță uriașă până la țărm și căruia orice efort suplimentar i-ar fi putut încetini ritmul. Tot așa înotase și el prin iureșul unei alte vieți pe care a simțit-o prin toți porii. Parcă nu voia să se desprindă din aceea prin care tocmai trecuse. Se temea că s-ar putea destrăma vraja de care fusese învăluit. Călătorise în timp? Da, fusese acolo, trăise fiecare clipă, căci descoperise cu adevărat un erou al timpurilor de altădată.

Încă nu-și revenise de-a binelea. Năucit încă, se simțea stingher în fața paginilor pe care le disprețuise cu câteva ceasuri în urmă. Cine este autorul rândurilor? Ce avea să facă de acum înainte? Cum avea să fie viața lui de acum încolo? Va mai putea gândi la fel, simți la fel? Se vedea încolțit de întrebări ale căror răspunsuri se aflau suspendate undeva prea sus, ca să le poată controla. Firește, putea să se prefacă, să-și continue viața ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și când nu ar fi primit acel pachet și ar fi fost mulțumit, fără chinul acestei întâmplări, a cărei greutate îl apăsa. Da, exact așa o simțea. Acum parcă avea o responsabilitate pe care trebuia să și-o asume. Oare nu după așa ceva tânjise de atâta vreme? Ai grijă ce-ți dorești! Într-o bună zi se va împlini! Mama știe cel mai bine și are mereu dreptate, chiar dacă se contrazicea adesea cu ea, uneori doar de dragul polemicii. De unde știu mamele ce urmează în viața copiilor lor? Trebuie să fie o taină pe care nu o descoperise încă.

Oare tot ceea ce vedea o fi adevărat? Toată știința lumii acesteia o fi cuprinsă în cărți? Să nu mai existe taine pe care mintea omului să vrea să le descopere? Să se mulțumească cu ce găsește în tratatele din universități, în manualele din școli sau biblioteci? Cărțile sunt crâmpeie din marea necunoscută a universului. Savanților, geniilor și altor gânditori sau artiști li se dezvăluie câte o frântură din lumina cea dintâi. E ca și cum s-ar întredeschide o ușă într-o cameră întunecată, iar dincolo de ușă ar fi lumină. Nerăbdător să iasă din obscuritatea apăsătoare și înfricoșătoare, omul încearcă cu înfrigurare să găsească calea spre lumină, dar se teme să o înfrunte deodată și încearcă să-și obișnuiască ochii treptat cu o lumină mai blajină, care l-ar orbi dacă ar înfrunta-o de la început. De ce avea oare uneori un sentiment de vină pe care nu și-l putea explica? Să fie conștiința cea care-i furniza toate gândurile haotice? Să fie un ordonator de credite pe care forul interior ar trebui să-l asculte orbește? Oare numai el simțea zdruncinăturile interioare ce-l scutură până cădeau toate reziduurile ca fructele coapte dintr-un pom?

Pesemne că va găsi în altă carte răspunsuri la întrebările care îl frământau sau poate că se găseau chiar în el însuși. Avea încrederea că le va descoperi cândva.