Copilăria este vârsta marilor superlative, vârsta celei mai pure sincerități și a celei mai depline libertăți. În acești ani, copiii se întreabă multe lucruri și sunt foarte curioși, dar de un singur fapt sunt siguri și optimiști și anume cel al viitoarei lor profesii „Când voi crește mare vreau să devin…”. Nu știu dacă de atunci, sau de puțin mai târziu, ceva din „arta de a fi dascăl” s-a statornicit în sufletul meu. De fiecare dată în jocurile și gândurile mele mă închipuiam într-o sală plină de elevi, dezlegându-le tainele cunoașterii și introducându-i în lumea vastă a cunoștințelor. Cu timpul, acest lucru m-a captivat și mi-a stârnit interesul, eram convinsă că această meserie îmi este destinată mie și astfel, am făcut tot posibilul să devin ce mi-am dorit cu adevărat.
O vreme realitatea nu se asemăna cu visele mele în niciun fel, dar nu m-am abătut de la calea cea dreaptă și am continuat să fac eforturi pentru a ajunge unde mi-am propus. Acum după mai mulți ani de activitate didactică, am mulțumirea și satisfacția să privesc înapoi la drumul dificil pe care l-am parcurs și să exclam „Da, am reușit!”. Sunt sigură de faptul că nu poate fi nimic rău sau urât în ceea ce facem noi, dascălii, ci din contră e ceva unic și special ce îți încarcă inima de jovialitate.
Am înțeles că a fi dascăl nu e o profesie ca oricare alta și nu totul constă în a scrie pe tablă și a explica informații, este ceva mai adânc și mai puternic deoarece noi ne dedicăm întru-totul celor pe care îi educăm, împărtășim sentimente și afecțiune, le arătăm respect și încercăm din răsputeri să devenim a doua lor familie. Această atașare față de copii reprezintă adevăratul farmec și frumusețea meseriei de dascăl.
Așadar, a fi dascăl nu înseamnă doar a sta la catedră și a supraveghea 15-20 de copii, a avea grijă să nu se lovească și să învețe anumite deprinderi. Să fii dascăl înseamnă mult mai mult decât asta, înseamnă să fii o a doua mamă pentru copilașii care intră pentru prima dată pe ușa clasei și simt neîncredere, nesiguranță, fiind un mediu total nou pentru ei. Trebuie să fii acea persoană în care pot avea încredere, pe care se pot baza și de la care știu ca vor primi numai lucruri bune și care îi va proteja și ocroti în orice situație.
Minunata mea poveste începe în fiecare an pe 15 septembrie când multe perechi de ochișori iscoditori și înlăcrimați din cauza despărțirii de părinți, așteaptă cu nerăbdare să le deschid porțile cunoașterii, să descopăr lumea înconjurătoare alături de ei și pas cu pas să îi îndrum pe calea de aur a înțelepciunii. Mă impresionează în mod plăcut faptul că mulți dintre copii mă aleg pe mine drept model de urmat în viață, așa cum și eu am luat exemplul dascălului meu.
În fiecare dimineață, atunci când deschid ușa clasei mele, știu ca mă așteaptă o noua provocare, o noua întrebare și o mulțime de priviri sincere, care se uită la mine cu atâta admirație și așteaptă să le călăuzesc pașii către universul cunoașterii. Sunt mici, plăpânzi și însetați de știință și cu fiecare zi petrecută alături de ei îmi retrăiesc copilăria. Fiecare joc trezește amintirea perioadei când totul este posibil și tot ceea ce trebuie să faci e sa visezi.
Universul copilăriei nu cere prea mult, îl vad cum se înconjoară de copilași și se hrănește cu fiecare vis al lor, cu fiecare zâmbet de copil. În acest univers minunat pășesc în fiecare zi, înarmată cu răbdare și tact, gândindu-mă ce magie să le mai pregătesc celor mici. Bucuria pe care o vad pe chipurile lor micuțe atunci când descoperă ceva nou, neașteptat, nebănuit, este cea una dintre cele mai mari satisfacții, ca dascăl.
Atunci când vine vorba de avantajele acestei profesii, pot spune că sunt nenumărate și de cele mai multe ori depășesc numărul dezavantajelor sau le copleșesc. Atunci când văd că am contribuit la formarea unui suflet care la vârsta de 3 ani, când intră în grădiniță, plânge, se simte abandonat, sau nu dorește să participe la absolut nicio activitate, ajunge ca într-un interval de câteva luni să cunoască deja regulile grupei, să știe ce trebuie și ce nu trebuie să facă, să utilizeze formulele de politețe, să participe la activitățile desfășurate, să vină cu bucurie la grădiniță și după-amiază să nu mai vrea să plece acasă, este un sentiment de împlinire. Nu se poate egala cu nimic sentimentul pe care îl trăiesc atunci când un copil îmi spune „Te iubesc, doamna!”. Mă regăsesc total în ceea ce fac și, deși este greu și uneori obositor, nu mă văd făcând altceva! Ofer și primesc zilnic afecțiune și încredere! Și știu că am un loc în sufletele lor așa cum și ei au un loc în sufletul meu, iar asta îmi este de ajuns!
Mereu o să pășesc în interiorul grădiniței și am să fiu alături de preșcolari cu această bogăție sufletească, aceeași dragoste și căldură și urmând cu sacralitate sfatul lui Tudor Arghezi: „Aș scrie cu pensula mare pe pereții odăii tale o poruncă: iubește-ți meseria!”
Publicat de:
Char Virginia-Elena
Profesor la Liceul Tehnologic „Vasile Cocea”, Moldovița.