Copilului poți să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puțin cei mari, tații și chiar mamele, își cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici și e prea devreme pentru ei să știe ceva. Ce idee tristă și nefericită! Și ce bine își dau seama copiii că părinții lor îi cred prea mici și prea neștiutori, când ei, în realitate, înțeleg totul. Adultul nu știe că, până și în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util. (Dostoievski)
A fi copil nu înseamnă neapărat a fi infantil, ci înseamnă să privești totul cu veselie și curiozitate, căci altfel ești mort pe interior, sufletește. Curiozitatea este o trăsătură specifică ființe umane de la cele mai fragede vârste de aceea copiii au o atitudine deschisă și își păstrează același entuziasm în fața provocărilor vieții.
Când suntem copii avem inima deschisă spre iubire și frumos. Râdem și plângem foarte ușor, suntem capricioși și generoși, iertând și uitând repede micile supărări. Însă când ajungem la maturitate, bucuria clipei, expansivitatea și nebunia dispar, zâmbim și râdem cu reținere, încercăm să afișăm o mină serioasă, nedorind să fim etichetați ridicoli. În plus, nu mai facem risipă de entuziasm, ne-exprimându-ne liber emoțiile și ne mai având acea ardoare cu care așteptăm lucrul mult-dorit.
O lume de miracole și de uimire a creației scăldate în lumină nespus de nouă și de uluitoare. Vă sună cunoscut? Un tărâm clădit de universul imaginației spre aspirațiile legate de viitor, atingând hegemonia infantilă. Cu alte cuvinte, tot mai aproape de termenul mult căutat.
Copilăria... O sferă miniaturala conturată în antiteza dintre aparență și esență. A fi copil nu înseamnă a păstra bucuria și puritatea cu care încerci să cuprins lumea. Ea se construiește în jurul propriei persoane, căci pentru un copil lumea este un loc magic în care el este micul prinț al unui regat ce se construiește după dorința și personalitatea sa. Constantin Brâncuși a spus ,,Când nu mai ești copil, ai murit de mult”. Afirmația sculptorului român este plină de un adevăr ce doare, mănâncă pe dinăuntru ființa ludică prin excelență, omul.
Fiecare are tendința să fie într-o permanentă și inepuizabilă căutare de obiective noi care să îi ofere satisfacția unei victorii personale. Așa ia naștere încrederea în propriile forțe, în sine, dorind inevitabil să atingă pragul următor. Această trecere presupune un efort de adaptare la un nou spațiu, dar și prilejul unor provocări să exploreze fiecare spațiu necunoscut.
Un copil este centrat asupra jocului, o activitate umană greu de cuprins într-o definiție unitară și mulțumitoare, dată fiind marea diversitate a formelor sale de manifestare. Visurile lui cele mai adânci sunt înflăcărate de scântei neașteptate, trăind momente de plenitudine, de împlinire, de realizare și de recunoaștere, le trăiește în comuniune și comunicare cu lumea în condițiile păstrării liniștii sale sufletești. Această pace interioară îi oferă posibilitatea de a accede la noi dimensiuni ale existenței sale.
Toate aceste „nimicuri” conțin esența pură a copilăriei, drumul în care timpul grăbește lucrurile frumoase și ne face să uităm de ce este mai important. De fapt, așa a fost dintotdeauna și așa va rămâne.
Pe măsură ce nisipul din cupa superioară se adună în cea de jos a clepsidrei vieții, omul nu mai așteaptă nimic de la tumultul mișcător. Încep adevăratele provocări și probleme, greutățile și zbuciumul adolescenței.
Copilăria se dovedește totuși efemeră. Cu toții o purtăm în suflet și în inimă cu candoarea vârstei la care ne descoperim singuri puțin câte puțin. Nimic nu se compară cu ea, într-adevăr. Este raza de soare, de lumină de la începutul unui drum sinuos presărat cu mii și mii de obstacole, căci sufletele frumoase devin pline de necaz, cele nobile de durere, iar oamenii puternici capătă o fragilitate surprinzătoare.
Această etapă, treaptă pare a fi un simplu cuvânt cu un sens ușor descifrabil, însă este cea mai puternică forță din univers. Ea este vârsta fără griji în care plutești pe propriile speranțe și dorințe cu ochii ațintiți spre absolut.
Așadar, vârsta de aur a omenirii, cu lumea ei miraculoasă și atemporală, locul și timpul fericirii infantile, este pictată în culori vii mitice ce țin de universul imaginar și ideal al vieții.
Publicat de:
Floricică Carmen
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială „Mihai Viteazu”, Alexandria.