Exemple practice de ieșire din impas prin schimbarea conflictului în cooperare

De cele mai multe ori ne putem folosi de unele reguli sau chiar de instinct pentru a ieși din impas atunci când ne aflăm în fața unui conflict creat de propriul copil sau de unul dintre copiii din grupa/clasa cu care lucrăm. În fiecare grupă de copiii există, de obicei, cel puțin un copil care creează probleme, adică nu reacționează așa cum ne așteptăm atunci când i se trasează anumite sarcini. Este de neapărată trebuință să cunoaștem cât mai bine fiecare copil din grupă pentru a ne da seama dacă acesta provoacă conflicte doar pentru ca să iasă în evidență, își testează limitele sau sunt copii cu o personalitate mai puternică, dar care au apucat-o pe un drum greșit și astfel sunt descriși ca fiind încăpățânați, sfidători, dificili, care comentează mereu. Aceste cuvinte descriu un comportament negativ ca rezultat al voinței puternice care nu este pusă în valoare. Voința puternică este, de fapt, o trăsătură pozitivă iar persoana care este înzestrată cu o astfel de trăsătură nu este ușor de intimidat sau descurajat, are convingeri puternice și nu acceptă prea des înfrângerea. Dacă își folosește voința puternică într-un sens pozitiv, copilul/persoana va da dovadă de loialitate, hotărâre (pentru a câștiga) și deseori se va devota în întregime pentru a-și împlini scopurile.

Cum putem ști dacă este într-adevăr un copil cu o voință de fier sau un copil care e momentan doar sfidător? Fiecare persoană se naște cu un set unic și extraordinar de complex de trăsături, caracteristici și temperamente. La fel, avem anumite tendințe când e vorba de a absorbi și de a da sens informației astfel că aceste preferințe sau stiluri de învățare determină modul în care învățăm, cum decidem ce e important și cum comunicăm cu restul lumii.

Ca educatori sau părinți, de multe ori ne gândim că cei mici ar trebui să facă lucrurile în felul nostru deoarece am ajuns deja să cunoaștem ce funcționează cel mai bine și care sunt metodele cele mai eficiente, dar uităm că cei mici văd lumea în modul lor personal și pot avea convingeri foarte puternice când e vorba de a face lucrurile care pentru ei au sens. Uneori ne epuizăm încercând să le schimbăm felul lor de a fi și ne dăm toată silința să îi convingem să facă lucrurile care pentru noi au rost pe când, am putea foarte bine să includem și părerea copilului și astfel să ajungem la rezultatul sau scopul dorit, doar dându-i libertatea de care are nevoie și având încredere în capacitățile lui.

Nu e ușor să lucrezi cu un copil cu personalitate puternică. Este chiar o provocare, dar dacă reușești să orientezi acea minunată energie în direcțiile corecte, să folosești hotărârea și determinarea pentru a obține rezultate pozitive atunci un e un dar extraordinar să ai un astfel de copil optimist, care are convingeri ferme și simțul aventurii.

În continuare voi prezenta câteva indicii pentru a descoperi un copil cu o voință de fier:

• Nu acceptă aproape niciodată cuvinte ca „imposibil” sau sintagme ca „nu se poate face”;
• Creativitatea și ingeniozitatea sunt foarte dezvoltate - poate să găsească întotdeauna o modalitate prin care să își atingă scopul;
• De obicei, nu fac lucrurile pentru ca „așa trebuie„- trebuie să conteze și pe plan personal;
• Deseori refuză să asculte în mod necondiționat - de obicei vrea să negocieze câțiva termeni înainte de a ceda;
• Nu se teme să încerce necunoscutul - să cunoască ce e nefamiliar;
• Poate să interpreteze o cerere simplă printr-un ultimatum ofensiv.
• Poate să se transforme foarte repede de la o prezență caldă, iubitoare la o forță rece de neclintit.

Astfel de copii, care se încadrează în categoria celor cu o voință de fier, nu au probleme cu autoritatea ci cu modul în care este comunicată această autoritate. Dacă unui astfel de copil îi vei spune „fă-o, că dacă nu…” de obicei nu va reacționa bine, deoarece acesta știe că are de ales între a asculta și a suporta consecințele și aproape întotdeauna se vor pregăti de luptă și vor „ieși scântei”. Cel mai bine copilul cu personalitate puternică va reacționa la o voce calmă, dar fermă, fiind tratat cu respect.

Deoarece copilul cu o personalitate puternică studiază de la bun început natura limitelor existente și cât de mult din universul lor poate controla, cel mai potrivit ar fi să descoperi cât se poate de repede cum ai putea să îi acorzi acestui copil în mod voluntar un anumit control.

Din moment ce metodele standard de motivare și disciplinare de cele mai multe ori nu funcționează la copilul cu o voință de fier care știe că nu ai cum să îl obligi să facă ceva și care nu e îngrijorat de consecințele neascultării, trebuie să găsești metodele potrivite ca să îți păstrezi și autoritatea dar cel mai important relația pe care o ai ca educator sau ca părinte cu acest copil.

Iată, în continuare, câteva sugestii simple pe care le-am aplicat și eu și care pot fi aplicate în astfel de cazuri, metode ce poate din instinct sau inconștient mulți dintre adulții care vin în contact cu copii cu personalitate puternică deja le-au aplicat dar totuși nu înțeleg cum funcționează mintea acestuia.

Am stabilit că dacă emiți ordine copilul cu personalitate puternică va reacționa mai degrabă în mod negativ așa că, în loc să îi dai ultimatum-uri și să îi ceri să facă imediat un lucru pe care dorești să îl facă, pune întrebări.

Exemplu: toți copiii din grupă lucrează la rezolvarea unei fișe de lucru individual. Lucas, deși are capacitatea de a rezolva fișa își găsește alte preocupări. Am constatat că în loc de a spune: „Lucas, întoarce-te și termină fișa!”, dacă pun o întrebare funcționează mai bine.

„Lucas, ai terminat deja fișa?” Reacția aproape întotdeauna va fi pozitivă: „Mai am puțin și termin.” Este uimitor cât de bine funcționează în loc de „Strânge imediat jucăriile!”, „Treci în rând!” să creezi o atmosferă pozitivă prin această abordare a întrebărilor „Ai strâns deja jucăriile?” sau „Ai reușit să îți găsești locul în rând?”

Bineînțeles, sunt și întrebări care distrug total o comunicare eficientă, întrebări care stârnesc o reacție defensivă. De exemplu: „De ce ai făcut asta?”, „Ce-i cu tine?”, „Chiar nu poți să faci ce ți se spune?”, „De ce nu asculți?” sau „Nu înțeleg de ce nu poți să…?”, etc.

Dar sunt foarte multe alte întrebări care pot reduce conflictul și astfel poate exista o comunicare foarte bună la nivel de grup între educatoare și copil dar și între copil și copil.

Sigur a-ți avut în grupă un copil care plânge sau țipă din cauză că nu reușește să facă ceva. Primul impuls este să îl ajuți, dar dacă este un copil cu o voință puternică vei constata că vei isca un nou conflict dacă înainte de a-l ajuta nu îți arăți intenția întrebându-l „Vrei să te ajut?”. Prin faptul că înainte de a ajuta întrebăm, îi obținem cooperarea iar copilul va socoti că tot ce veți face împreună a fost ideea lui.

O altă „portiță de ieșire” pentru copilul care a intrat din nou în bucluc este să îl întrebi cam așa ceva: „L-ai supărat foarte tare pe colegul tău - asta ai intenționat să faci?” Există două scenarii posibile în funcție de răspunsul primit:

”Nu.”
”Dacă e așa, cum vrei să îndrepți lucrurile?„

Asta înseamnă că tu îi oferi copilului șansa de a se explica așteptându-te la ce e mai bun din partea lui și totodată îi reamintești că este responsabil de faptele al cărui autor este. Dacă răspunsul e „Da, asta am vrut să fac.” atunci va trebui să apelezi la o metodă disciplinară eficientă (majoritatea educatoarelor avem un set de reguli și sancțiunile aferente hotărâte la începutul anului școlar și afișate la vedere) deoarece nu putem trece cu vederea un comportament inadecvat.

O altă modalitate de a-l face pe copilul cu o voință puternică să coopereze este cuvântul „bine”. S-ar putea ca acest cuvânt să nu funcționeze la toată lumea dar de obicei punând întrebarea „Bine?” îi acorzi un mic „control” copilului care înțelege că ești conștient că are întotdeauna de ales. Folosind o voce fermă și controlată acest „Bine?” nu va însemna „Nu trebuie neapărat să faci asta.” O mică negociere poate face o mare diferență. să luăm un exemplu:

”Așează-te și nu te mai plimba prin grupă, bine?”
”Nu.”
”De ce nu?”
”Vreau să alerg!”
”O tură de grupă si apoi te așezi, bine?
”Bine.”

Așa cum am menționat și mai sus punând această întrebare îi arăți că are de ales și dacă asta vrea, poate să aleagă consecințele dar orice comportament are consecințe (pozitive sau negative) care trebuie suportate.

Nefolosind această întrebare intri într-o luptă pentru putere din care nu iese nimeni câștigător. „Așează-te și nu te mai plimba.” „Nu.” „Am spus să te așezi.” „Nu.” Ce poți face acum? Copilul știe că nu poți să îl ții pe scaun și să faci și activitatea în același timp. Orice pedeapsă sau urmare a celor întâmplate nu va face decât să realizezi că de fapt tu ești cel care pierde.

Un truc foarte bun pentru a schimba conflictul în cooperare chiar mai mult decât te aștepți este folosirea „simțului umorului”. Copiii care au o personalitate puternică reușesc să găsească orice portiță să te calce pe nervi, să te facă să țipi sau să ajungi la disperare astfel că nici pedepsele de cele mai multe ori nu funcționează, iar strigatul arată că de fapt ei au putere asupra ta. Cât de ușor am putea ieși din astfel de situații de criză folosind umorul. Astfel nu numai că nu vei ceda controlul dar vei destinde atmosfera și copilul se va putea retrage fără a avea orgoliul rănit. Dacă nu găsești cuvintele potrivite într-o anume situație cel mai la îndemână e să folosești cuvintele „Bună încercare!” apoi zâmbește și nu mai spune nimic, sau „Bună încercare! Pentru o clipă am crezut că vorbești serios” și la fel zâmbește fără a mai adăuga ceva. În această situație fie copilul va da înapoi, fie, chiar dacă i-ai oferit o portiță de scăpare, se va ține tare pe poziție și atunci bineînțeles trebuie să abordezi o cale mai grea, dar de cele mai multe ori spre surprinderea ta va merge.

 

Bibliografie:
Iucu, Romiță, (2001), Managementul clasei de elevi. Aplicații pentru gestionarea situațiilor de criza educațională. Ediția a II-a revăzută și adăugită, Iași, Ed., Polirom;
Pânișoară, I. O., (2008), Comunicarea eficientă ediția a III-a,rev. și ad., Iași, Polirom;
Șoitu, Laurențiu, (1997), Pedagogia comunicării, București, Editura Didactică și Pedagogică.