O plimbare de toamnă

În aerul umed al dimineții plutește o mireasmă îmbietoare de struguri copți ce-mi îndrumă pașii spre dealurile încă verzi de la marginea satului. Pășesc ușor, în jurul meu e mare agitație. Gospodarii încarcă hambarele cu grâne. Pe fața lor brăzdată de soare se citește truda dar și satisfacția. Dau binețe unuia dinte ei, răspunde înviorat parcă de sunetul propriii voci răgușite, apoi își frământă mâinile bătătorite și le scutură de praf, lovindu-le de coapse. În colțul gurii îi înflorește un zâmbet ștrengăresc. Zâmbesc și eu dar gestul îmi pare stupid. În minte îmi încolțește gândul că omul mă tratează cu ironie. Încerc să scap de această senzație scuturând capul.

Sunt un suflet hoinar, cutreier pe străzi fără vreo treabă fascinată de sunetul atât de plăcut al frunzelor căzute pe care fără milă pantofii mei le strivesc. Mă cuprinde un sentiment de tristețe. Sunt moarte. Le privesc mai atentă. Covorul multicolor de frunze tace. Culorile se împrospătează inundate de lumina soarelui care își face cu ușurință drum printre crengile despuiate de podoaba verde. Natura pare să se fi întrecut pe sine toamna acesta sau poate că eu nu am avut ochii deschiși pentru ea până acum. O așteptam doar pentru darul roadelor bogate dar mă deprimau vântul și ploile ei mărunte și reci ce păreau nesfârșite topindu-mi vitalitatea. Acum sunt uimita de frumusețea ce se așterne în fața mea ridic o frunză de un galben auriu pătată cu un verde atât de crud încât ai senzația că frunza înverzește. Văd o alta de un roșu trandafiriu. Nu mă abțin și o culeg ca pe o floare prețioasă.

Pe lângă mine tocmai trece o gospodină cu poala plină de gogonele. O salut. Îmi răspunde în grabă, preocupată probabil să-și încarce cămara cu murături. Mă simt ușor jenată. Ce preocupări au unii? Dar pașii mă poartă cuprinși de o nouă vrajă spre dealuri. Cu fiecare pas pe care îl fac crește în mine un sentiment de bucurie și gratitudine pentru această zi. Cum de nu am văzut până acum minunăția aceasta!? Covorul multicolor de frunze cântă sub pașii mei tot mai repezi. Simt nevoia să alerg. Sufletul meu zglobiu parcă a regăsit copilăria. Aș dansa printre frunze. Abia aștept să ajung pe deal să cânt bucuria ce mă inundă.

Pe cer soarele îmi ține isonul revărsând lumina și căldura sa blândă peste această explozie de culoare. În sfârșit sunt singură departe de agitația oamenilor. Privesc de sus, de pe coama dealului, casele înșiruite într-o ordine fireasca de-a lungul străzilor. Stau față în față zâmbind-și una alteia prin ochii veseli ai ferestrelor, par vii. Vântul ușor aduce cu el zumzetul gospodarilor de ici, de colo iar eu ascult fascinată acest dialog indescifrabil.

Stimulată de un gând vesel, îmi imaginez un dialog amuzant între case:

- Eu am hambarul plin de știuleți aurii!
- Eu am cămara plină de dulcețuri aromate!
- Rafturile din beciul meu gem sub greutatea borcanelor cu murături!
- Sunt foarte ocupată să pregătesc butoaiele pentru vinul din acest an!
- Și eu am treabă să umplu șopronul cu lemne de foc!

Aroma strugurilor îmi inundă nările și-mi rupe șirul gândurilor. Îmi îndrept pașii spre vie. Aliniați ca niște soldați albi, stâlpii spalierelor susțin cu stoicism povara dulce a strugurilor de masă. În lumina caldă a acestei zile par mănunchiuri de diamante ce strălucesc ademenitor printre frunzele mari, ca niște palme protectoare ale viței de vie. Pe terasa de mai jos stau înșiruite și gata de cules coliere rubinii, iar mai departe soiuri de un liliachiu intens. Păcat că un gard mă desparte de această comoară. După ce mă satur de privit, întorc spatele cu dezamăgire. „Dacă aș fi o vulpe, aș spune că sunt acri... ”