Luna decembrie aduce magia în fiecare an, schimbând parcă starea noastră de spirit. Îmi aduc aminte cu drag de perioada petrecută în satul natal, un sat înconjurat de dealuri împădurite, unde diminețile erau animate de trilurile păsărilor. Acolo, iernile erau de basm, iar zăpada îți ajungea până la coapse uneori, frigul îți amorțea obrajii și-ți lipea nările, iar copacii păreau niște fantasme albe.
Situat la jumătatea distanței dintre orașele Satu Mare și Baia Mare, în zona de codru a județului Satu Mare, satul Poiana –Codrului, locul în care mi-am petrecut copilăria, se bucură de o poziție geografică pitorească, înconjurată de frumusețea naturală a codrului. Acest peisaj bogat în vegetație și biodiversitate oferă locuitorilor și vizitatorilor o atmosferă liniștită și autentică. Sat înșirat de-a lungul șoselei principale, cu case specifice zonei codrului, în care luna decembrie era cu adevărat specială.
De cum se lăsa sec, la căderea serii se auzeau colinde vechi, colindate din moși-strămoși, învățate de la bunici și părinți de către feciorii care făceau repetiții pentru a colinda fiecare casă în Ajunul Crăciunului. Satul părea desprins din icoane, pentru că glasurile feciorilor răsunau din case, iar liniștea era străpunsă de colindele cu temă religioasă.
În seara zilei de cinci decembrie, în care venea Moș Mikulaș (Nicolae), după cum îl știam, îmi aduc aminte cu emoție că venea la propriu, cu câte un înger sau un duh rău, după cât de cuminți eram. Clinchetul clopoțelului anunța venirea Moșului, căruia nu-i lipsea joarda. Apoi, ritualul cu dorința lui de a controla carnetul de elev, nelipsita poezie despre iarnă sau colinda nou învățată, rugăciunea spusă cu intonație pentru a primi de la Moș darul visat și, nu în ultimul rând, nuielușa ramificată, poleită cu praf alb și legată cu fundițe roșii.
După ce afară nu se mai auzeau clinchetele clopoțeilor, se lăsa o liniște apăsătoare. A doua zi, la școală, fiecare dintre noi împărtășea ce i-a adus Moșul și dacă a venit cu îngerașul sau cu celălalt personaj. La noi venea mereu cu îngerașul, pentru că, după cum am aflat mai târziu, era dorința mamei.
Ziua de Ajun era specială prin faptul că totul era remarcabil, de la cozonacii care se rumeneau în vatra cuptorului de afară până la coastele de porc și cârnații care sfârâiau pe plita sobei din bucătărie. Prăjiturile care stăteau aliniate în cămară așteptând să fie tăiate, apoi casa care era îmbrăcată în straie de sărbătoare, cu bradul împodobit cu nuci poleite, globuri și vârful care era o stea așezată de bărbatul casei.
Primii colindători erau copiii, împreună cu preotul satului, care treceau pe la fiecare casă, dar în fiecare an în altă parte a satului. O ceată de aproximativ douăzeci- treizeci de copii cu straițe, în care adunau colaci, nuci și mere. Apoi urma slujba de la biserica din sat, care se umplea de lume îmbrăcată în straie de sărbătoare. Fetele, odată ajunse de la slujbă, se găteau și așteptau cetele de colindători care veneau rânduri-rânduri. Colindele lor răsunau în tot satul, indiferent dacă zăpada scârțâia sub picioare ori dacă afară era noroi.
Ajunși la ușa casei, conducătorul cetei striga „Veseli-tii, jupâne gazdă?”, iar cei ai casei răspundeau tot strigând: „Veseli, veseli!” Feciorii intrau în casă colindând, iar după ce terminau colinda erau îmbiați cu bucate tradiționale: platoul cu aperitive pregătite de gospodinele casei, cozonac, prăjituri și băuturi. Se glumea, se colinda, iar apoi feciorii se ridicau colindând, pornind mai departe la altă casă. Îmi aduc aminte cu bucurie și nostalgie cât de fericiți eram cu toții. Rândurile de feciori se succedau unul după altul, iar câteodată se nimereau și două cete- una care era în casă și care se ridica să plece pentru a face loc celorlalți, colindând: „Haideți fraților, să mergem...”. Și toată noaptea de Crăciun, la fiecare casă, nu se stingeau luminile, iar satul răsuna de vocile puternice ale colindătorilor.
Pe lângă cetele de feciori, care erau primite de regulă în „camera de la drum”, casa se umplea de neamuri, vecini care veneau la colindat și care erau primiți și omeniți. Toată noaptea sfântă de Crăciun era animată de bucurie, fericire, pentru că totul se încheia undeva dimineața, în jurul orei șase-șapte. Nu rămânea nicio casă necolindată, iar dimineața satul adormea. Doar fumul care ieșea pe hornurile caselor anima peisajul.
Colind cu mare drag și acum colindele străvechi pe care le-am învățat, auzindu-le an de an. Mi-e dor de acele vremuri, de acea atmosferă de sărbătoare. Oamenii erau simpli, iar timpul parcă nu se scurgea atât de repede cum simțim acum. Suntem un popor cu tradiții, cu obiceiuri străvechi, iar zona codrului este una în care se mai păstrează aceste frumoase obiceiuri.
Mă reîntorc cu mare drag de sărbători pentru a trăi din nou acele vremuri.
Publicat de:
Rusca Mihaela Emilia
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială „George Coșbuc” 23 August.