Copiii învață ceea ce trăiesc

Ce înseamnă să fii inteligent emoțional? Este ceva cu care ne naștem, sau ceva ce putem dobândi? Se aplică la nivel individual, sau la nivel de grup?

Atât întrebările cât și răspunsurile le primim de la Daniel Goleman, în articolul „Primal Leadership – The Hidden Driver of Great Performance”: „Emoțiile circulă într-un grup, fie că vrem, fie că nu!”

Lumea în care trăim ne face să conștientizăm din ce în ce mai mult că inteligența emoțională (modul în care stăpânim și înțelegem emoțiile), are un rol esențial în dobândirea succesului în viață. Și…care este grupul cel mai potrivit pentru a forma/dezvolta inteligența emoțională?

Probabil, mulți vor spune familia și este foarte corect. Eu sunt de părere că școala și ar putea fi la fel de corect. Dacă stăm puțin și ne gândim: câți dintre părinții de astăzi au auzit măcar de inteligența emoțională? Câți știu, concret, să o dezvolte și să nu o inhibe? Chiar și atunci când o fac, câți sunt conștienți că ajută la formarea / dezvoltarea acestui tip de inteligență? Părerea mea este că putini, foarte puțini. De ce spun asta? Aproape la fiecare generație când am rugat părinții să completeze primul chestionar pentru a ne cunoaște mai bine, am avut neplăcuta surpriză să constat că o foarte mare parte dintre aceștia nu au putut să răspundă concret la întrebarea ,,Ce îl bucură pe copil? Ce îl supără?. Odată cu primul răspuns ambiguu, mi-am dat seama că trebuie sa îi ajut să găsească răspuns la astfel de întrebări.

Ca și cadre didactice, ne dorim o relație cât mai frumoasă și reușită cu elevii. Se pare că secretul nu constă într-o disciplină rigidă, autoritară, bazată pe impunerea unor reguli confuze și uneori nejustificate, ci pe modelarea comportamentului elevilor, prin înțelegerea emoțiilor lor. Acum vine întrebarea: „Cum le putem înțelege emoțiile?” După părerea mea este relativ simplu. Uneori, simpla COMUNICARE, adresarea unor întrebări când simțim că elevul are ceva pe suflet, ascultarea lui când acesta are nevoie să vorbească cu cineva. Chiar dacă ni se par lucruri nesemnificative, la un moment dat, acestea pot deveni piesele lipsa ale unui puzzle. Dar, poate, nu în fiecare zi întâlnim astfel de situații. Atunci, ar trebui sa creăm noi, momente prin care punem elevii în anumite situații cu un anumit impact emoțional și să nu facem altceva decât sa studiem comportamente. Să îi vedem cum reacționează atât individual, cât și la nivel de grup. Să intervenim acolo unde este necesar. Să-i ghidăm în luarea celor mai bune decizii pentru ei, la momentul respectiv. Este adevărat că aceste activități necesită timp suplimentar din partea cadrului didactic. Timp de pregătire. Timp de realizare. Uneori…afectați de programele încărcate, de timpul limitat, tindem să ne limitam la activitatea strict didactica de predare-învățare-evaluare, fără să ne raportam la emoțiile și sentimentele elevilor din ziua, săptămâna, luna respectivă.

De multe ori, aceste „situați emoționante” apar spontan. În timpul pauzelor (atunci când au loc mici certuri, incidente între ei, sau un alt elev nu are pachețel, sau și-ar dori și el să aibă ce are celălalt), în timpul unui test (blocaje din cauza emoțiilor, tendința de a copia de la coleg, refuzul colegului de a ajuta etc.), poate în momentul în care anunți ședința cu părinții (unii consideră că nu se vor ridica la așteptările părinților, alții abia așteaptă să afle părinții ceea ce fac ei la școală, alții nu vor ști cum să încerce să ascundă anumite comportamente). Trebuie să conștientizăm că toate acțiunile noastre au un anumit impact emoțional asupra ,,puilor de om” și să avem mare grijă la modul prin care le transmitem. Consider că orice activitate care stârnește orice tip de emoție elevilor este un prilej important pentru noi de a studia comportamentele lor, de a-i înțelege.

În cele ce urmează, vreau să vă împărtășesc una dintre multele experiențe de acest gen, din activitatea mea didactică:

Ninge cu fulgi mari, într-o oarecare dimineață de luni. Suntem la ora de Dezvoltare personală, titlul lecției Emoții (Cum reacționez în anumite situații). După o scurtă introducere în temă, prin care elevii spun ,,cum se simt astăzi”, prin realizarea unui desen pe o foaie post-it, urmează prezentarea desenului în fata întregii clasei și justificarea răspunsului. Unii veseli, alții triști, unii entuziasmați, alții abătuți, fiecare își explică trăirile în câteva cuvinte. Pentru a destinde atmosfera, le propun să jucăm un joc de mimă, prin intermediul căruia trebuie să stârnim zâmbete/râsete. Elevii ies pe rând în fața clasei și se străduiesc să facă gesturi cât mai amuzante. Nu am fost foarte mirată când o parte dintre copii au refuzat să iasă în față. Cu atât mai mult, mi-am concentrat atenția asupra lor, pentru a constata că se amuză copios la gesturile celorlalți, dar pur și simplu ei nu se vedeau făcând asta. La un moment dat, gesturile au început să se repete iar intensitatea amuzamentului să scadă treptat. În acel moment, plimbându-mă prin sala de clasă „mă împiedic de un scaun” și scap cartea din mâna. Toată clasa răsună de hohote de râs. După restabilirea liniștii, îi întreb dacă li s-a părut amuzantă întâmplarea. Toți au strigat într-un glas „DA!”. I-am întrebat apoi dacă s-a gândit vreo unul dintre ei dacă m-am lovit? Liniștea s-a așternut peste tot. Deja le dispăruse zâmbetul de pe chip. Erau foarte serioși și cu siguranță își puneau niște semen de întrebare: dacă au procedat corect că au râs? Dacă m-am supărat? Dacă m-am lovit? Dintr-un colț de clasă se aude un glăscior: „Și…v-ați lovit, doamna, sau nu?” Bineînțeles că zâmbetul mi-a revenit pe față și le-am confirmat faptul că sunt bine. De aici, discuția a luat un alt făgaș: Cum se simt ei când se lovesc? Cum se simt ei când îi lovește un coleg din greșeală sau voit? Cum reacționează în momentele respective? Este firesc să plângem? Este firesc să lovim la rândul nostru? După cum , prea bine, vă puteți imagina au fost o sumedenie de răspunsuri. Mult mai multe indicau sentimente sau emoții negative, decât pozitive. I-am întrebat, atunci, ce alte lucruri îi fac să se simtă triști, nervoși etc?

Pentru fiecare întrebare, răspunsurile au fost diferite. Dar la întrebarea „Ce te face fericit?” o mare parte dintre ei au răspuns „când mă joc cu mama/tata”, „când ies afară și mă joc cu prietenii”, „când mă joc în zăpadă”. Astfel mi s-a confirmat și mai mult faptul că această generație tânjește după timpul petrecut cu părinții, după timpul petrecut afară. Prin urmare, lecția s-a terminat cu un aer optimist, promițându-le că a doua zi, vom ieși cu toții în curtea școlii, la „bulgăreală”. Așadar am anunțat pe grupul clasei ce aveam de gând să fac și spre surprinderea mea, a doua zi, la ora stabilită, erau în curtea școlii o mulțime de părinți, bunici, cu saci și săniuțe. Astfel, spun eu, mi-am atins două scopuri: copiii să petreacă timp de calitate cu familia și să se joace în aer liber. Pe lângă toate astea, am observat cum încercau ei să gestioneze anumite situații. Cum se organizau care, când, cu cine se dă pe sanie, cum se încurajau atunci când mai aveau loc mici incidente.

Obiectivul fundamental al lecției mele a fost atins și asta mi-a adus cea mai mare satisfacție. Inteligența emoțională nu se dezvoltă doar în timpul lecțiilor formale, cu atât mai puțin în timpul celor informale. Inteligența emoțională se dezvoltă spontan în mediul specific și în funcție de caracteristicile fiecărui individ. Inteligența emoțională, se dezvoltă pe tot parcursul vieții. De aceea ar trebui să fim foarte atenți la ,,ce semințe plantăm, pentru a vedea ce fructe culegem”.

 

Bibliografie:
Elias, M., (2001), Emotional Intelligence Ford-Martin, P., 2001;
Emotional intelligence, Gale Encyclopedia of Psychology Goleman, D.
Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001 Les, G., 2000;
ro.scribd.com/doc/124989448/inteligenta-emotionala-referat ;
Daniel Goleman , Inteligența emoțională , Ed. Curtea Veche , București , 2012 ;
Mihaela Roco , Creativitate și inteligență emoțională , Editura Polirom , Iasi , 2001 ;
www.scribd.com/doc/23324493/Mihaela-Roco-Creativitate-Si-Inteligenta-Emotionala;