„Nu‑ți limita copiii la ceea ce știi tu, deoarece ei s‑au născut într-o altă eră.” (proverb ebraic)
Motivația este un factor esențial care influențează eficiența învățării la elevi. Acest articol explorează diverse tipuri de motivație, mecanismele psihologice asociate și impactul contextului educațional asupra implicării elevilor în procesul de învățare. Studiile din domeniul educației subliniază importanța strategiilor care promovează motivația intrinsecă, un climat școlar sănătos și relații constructive între profesori și elevi pentru a îmbunătăți performanțele școlare.
În conformitate cu definiția din Dicționarul de psihologie (Popescu-Neveanu, 1978), învățarea este o activitate vitală pentru adaptarea la mediu și dezvoltarea psihică, ce implică asimilarea activă a informațiilor și dobândirea de noi abilități. Specialiștii consideră învățarea un proces ce conduce la schimbări durabile în comportament, gândire și acțiuni. Astfel, după o activitate de învățare, elevul va dobândi cunoștințe și competențe pe care anterior nu le poseda.
Cei mai mulți specialiști consideră învățarea ca pe un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învață, a modului de a gândi, simți și acționa al acestuia. La sfârșitul unei activități de învățare, elevul va dispune de cunoștințe, priceperi, deprinderi, capacități, competențe, interese, atitudini, convingeri etc., pe care nu le avea înainte de învățare sau le avea la un nivel de performanță mai scăzut.
Motivația elevului constituie motorul intern care declanșează, direcționează și întreține comportamentul de învățare. În contextul educațional contemporan, caracterizat prin diversitate, tehnologizare și acces crescut la informație, înțelegerea aspectelor motivaționale devine esențială pentru optimizarea procesului de învățare.
Învățarea în școală reprezintă o formă specifică de învățare, desfășurată în instituții educaționale, sub îndrumarea cadrelor didactice. Succesul acesteia depinde de factori interni, precum capacitatea de învățare și motivația elevilor, și de factori externi, cei mai relevanți fiind calitatea predării și climatul din clasă. Procesul de învățare se desfășoară eficient atunci când acești factori sunt valorificați optim, așa cum include etape precum receptarea și memorarea informațiilor.
Motivația învățării reprezintă totalitatea impulsurilor care determină și susțin activitatea de învățare, incluzând dorințe fundamentale, cum ar fi autorealizarea, obținerea unor rezultate bune pentru a-i mulțumi pe părinți sau curiozitatea. Aceasta funcționează ca un motor intern pentru comportamentul de învățare, iar în contextul actual educațional, înțelegerea motivației devine esențială pentru un proces de învățare eficient.
Cercetători precum Deci și Ryan (2000), Gagné (2014) și Bandura (1997) au arătat că elevii care sunt motivați intrinsec au o performanță semnificativ superioară comparativ cu cei care învață pentru recompense externe. Motivația intrinsecă este asociată cu un angajament cognitiv ridicat și creativitate, iar studiile demonstrează că elevii motivați intrinsec se concentrează mai bine și se autoreglează eficient în procesul de învățare.
Pe de altă parte, motivația extrinsecă provine din recompense externe și poate duce la o diminuare a interesului odată ce aceste recompense dispar. Amotivația, în contrast, reprezintă lipsa totală de motivație și poate apărea din eșecuri repetate sau absența suportului emoțional.
Auto eficacitatea este un predictor important al motivației. Bandura (1997) sugerează că elevii care au încredere în abilitățile lor devin mai perseverenți și își stabilesc obiective mai înalte. Relațiile pozitive cu colegii și profesorii sunt, de asemenea, esențiale pentru menținerea motivației intrinseci, iar metodele didactice active și evaluarea formativă contribuie la stimularea acesteia.
În final, profesorii au un rol crucial în satisfacerea nevoilor de autonomie, competență și relaționare ale elevilor, care sunt fundamentale pentru motivația intrinsecă. Implicarea activă a elevilor în procesul de învățare este corelată direct cu motivația, iar o abordare echilibrată între motivația intrinsecă și extrinsecă este recomandată, punându-se accentul pe dezvoltarea celei din urmă.
Bibliografie:
- Bandura, A. (1997). Self-efficacy: The exercise of control. W.H. Freeman.
- Gagné, M., & Deci, E. L. (2014). The history of self-determination theory in psychology and management. În M. Gagné (Ed.), The Oxford Handbook of Work Engagement, Motivation, and Self-Determination Theory (pp. 1–15). Oxford University Press.
- L., & Ryan, R. M. (2000). The “what” and “why” of goal pursuits: Human needs and the self-determination of behavior. Psychological Inquiry, 11(4), 227–268.
- Popescu-Neveanu, Paul (1978), Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București.
Publicat de:
Rotunjanu Adriana Mihaela
Profesor educator la Școala Gimnazială Specială Nr.1, București.