Costumul popular din județul Neamț: Timp împietrit în geometrie sacră

Un vechi ținut istoric românesc, cu o individualitate bine conturată în aria etnografică a României, este ținutul Neamțului, ce își întinde hotarele de la culmile maiestoase ale Stânișoarei și Goșmanului spre miază-noapte, până la apa lină a Moldovei și Siretului. Păstrător al culturii Cucuteni, una dintre cele mai ancestrale și mai avansate civilizații din Europa, județul Neamț reprezintă o carte deschisă a veacurilor în care generații și-au lăsat amprenta în mărturii nemuritoare.

Județul Neamț reprezintă un laborator etnofolcloric de o complexitate aparte, definit de convergența mai multor sub-zone cu personalități distincte. Aici, axele hidrografice ale Bistriței, Moldovei și Siretului nu au funcționat doar ca simple repere geografice, ci ca autentice culoare de comunicare culturală. Acest ținut a asigurat simbioza dintre conservatorismul comunităților montane din jurul masivului Ceahlău, dinamismul păstorilor ardeleni transhumanți stabiliți pe văile Neamțului și specificul zonelor de câmpie și contact din proximitatea Romanului.

 Costumul popular nemțean este o mărturie a acestei continuități. De la mijlocul secolului al XIX-lea începe să se diferențiere costumul de lucru de costumul de sărbătoare prin calitatea materialelor folosite (Florescu:1979, p.32). Costumul de sărbătoare românesc urmează structura și morfologia veche, dar înregistrează și elemente noi. Se folosesc materiale de calitate superioară precum mătasea, bumbacul, strămătura, firul strălucitor, mărgelele, paietele. Se introduc elemente din moda urbană- fustele crețe, cămășile cu platcă, cizmele din piele, broboadele fabricate. Costumul este mai colorat și asortat în perfectă armonie. Se țes materiale în mai multe ițe. Toate acestea dezvăluie portul popular ca o mărturie a epocii și a statutului social.

În Neamț costumul feminin păstrează trăsăturile de bază ale portului tradițional: prezența catrinței, excepție câteva comune din apropierea Iașului, iar cel masculin cu ițarii creți și cămașa cu fustă. Diferențe mai apar în funcție de statutul social, vârstă, anotimp, tradiții populare. Specificul portului în zona Neamț este conferit de elementele artistice, cămașa femeiască cu poale și cea bărbătească cu fustă, decor echilibrat și cromatică sobră, catrințe cu vârste roșii, ștergare din borangic, cu florile țesute, sumanele sărăduite, pieptare împodobite cu flori. (Florescu:1979, p.34).

Din zona limitrofă a județului s-a împrumutat lâncezul, scris uneori și lancez. Este

o tehnică tradițională românească de cusut, folosită ca element tehnic și decorativ pentru finisarea, fixarea și protejarea marginilor sau cutelor (crețurilor) unei ii. Această cusătură are o dublă valoare, fiind întâlnită în special în zonele etnografice din Ardeal (unde este considerată specific ardelenească), dar și în alte regiuni ale țării în diverse variante În Neamț se întâlnește pe valea Bistriței (Florescu:1979, p.33).

Cămășile din Neamț sunt scurte, astfel ele se completează cu poale, lucrate din trei lățimi de pânză. Cămășile mai vechi aveau poalele cusute. Elena Florescu (1979, 2015) a demonstrat că broderia de pe cămășile femeiești din județul Neamț nu era doar decorativă, ci urma o geometrie structurală riguroasă, bazată pe motive ancestrale:

• Altița (partea de pe umăr): Reprezintă elementul cel mai încărcat ornamental. În Neamț, ea este clar delimitată de restul mânecii printr-o dungă albă sau galbenă numită încreț. Motivele predominante identificate de ea sunt rombul (simbolul pământului și al fertilității) și steaua cu opt colțuri (călăuza).
• Rurile (încrețul): Spre deosebire de alte zone ale Moldovei, rurile din zona Neamț folosesc o cromatică discretă, adesea geometrică pură, având rolul de a pune în valoare curgerea verticală a broderiei de pe mânecă.
• Costile (râurile de pe mânecă): Florescu a documentat dispunerea acestor benzi brodate. Pe Valea Bistriței și în zona Neamț, râurile sunt cel mai adesea oblice sau verticale, formate din alternanțe ritmice de motive geometrice luate din natură: dinții de fierăstrău, cârligul ciobanului și scăunelul.

Prin analizele de laborator și interviurile cu bătrânele satelor, etnograful a reconstituit harta cromatică a zonei:

• Faza arhaică (vopsele vegetale): Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, firele de lână și bumbac se vopseau exclusiv cu extracte din plante (coajă de nuc, frunze de mesteacăn, sunătoare). Culorile obținute erau calde, temperate: brunuri, galben-auriu, cafeniu și negru profund.
• Faza de tranziție: Odată cu pătrunderea firelor industriale (bumbacul mercerizat numit arnici și mătasea numită tibrin), paleta s-a îmbogățit cu roșu aprins și nuanțe metalice. Totuși, Florescu subliniază că femeile din Neamț au păstrat o reținere elegantă, evitând stridențele cromatice din sudul țării.

Cercetările ei de teren au scos la iveală reguli stricte de compoziție decorativă, geometrii sacre și tehnici de lucru unice în bazinele Neamț, Roman și Valea Bistriței. Catrințe foarte vechi s-au descoperit în Cândești și Zănești. Acestea sunt negre, țesute din păr de oaie, în patru ițe, purtate la lucru. Forme mai moderne sunt catrințele pestrițe din Borlești și Piatra Șoimului, lucrate cu urzeală din păr negru de oaie și băteala din lână în două culori (Florescu:1976, p.56).

Traista întregește costumul popular. Țăranii din Piatra Șoimului sunt recunoscuți pt traistele lor cu dungi verticale, într-o dispunere strictă rosii, verzi, negre, albastre și galbene. Cei din Mărgineni se evidențiază prin traiste colorate. În Ghindăoani traistele sunt confecționate în tehnica covoarelor. (Florescu, 1976, p 57)

În ceea ce privește portul popular nemțean, studiile realizate sub egida Academiei Române evidențiază caracterul său de tranziție și sinteză culturală. Costumul din zona Neamț, analizat în detaliu de Georgeta Stoica (1985) și Elena Florescu (1979, 2015), se remarcă prin sobrietatea cromatică a ornamenticii și păstrarea fotei cu linii verticale, specifică Moldovei. Totuși, cercetările anterioare au neglijat adesea semiotica textilelor în contextul riturilor de trecere. Cămașa de nuntă (cusută în secret) sau ștergarele rituale folosite la înmormântările de pe Valea Cracăului nu erau simple obiecte vestimentare materiale, ci purtătoare de semne apotropaice (motive geometrice, aviforme sau fitomorfe) menite să protejeze individul în momentele de vulnerabilitate existențială.

Spre deosebire de antecesorii săi Elena Florescu tratează costumul popular ca pe un text social codificat și recuperează semiotica vestimentară în Portul tradițional de sărbătoare din județul Neamț (2015), la Editura C.M. Imago, din Piatra Neamț, Se decodifică „limbajul tăcut” al cămășilor cu altiță și al catrințelor, arătând cum croiul, cromatica și complexitatea broderiei indicau cu precizie matematică vârsta purtătoarei, statutul ei civil (fată mare, nevastă tânără sau văduvă) și poziția economică în cadrul satului. Structura, materia primă (lâna, cânepa) și cromatica costumului popular sunt dictate direct de climă, relief și resursele naturale ale zonei montane. Organizarea ornamentelor de pe cămașa cu altiță după reguli matematice și simetrii stricte, unde motivele (rombul, steaua) nu sunt doar decorative, ci au rol protector (apotropaic).

Conservarea patrimoniului dezvăluie aprecierea și valorificarea zestrei culturale. Suntem reprezentanții unei colectivități, ne extragem seva din aceleași realități cu antecesorii noștri. Pentru a ști unde ne îndreptăm, e necesar să ne cunoaștem originile și valorile neamului. Descătușarea tradițiilor conferă identitatea și stabilitate. Suntem mai conștienți de ceea ce ne definește și putem transmite generațiilor viitoare zestrea culturală promovând un etnos care își păstrează identitatea fără a refuza dialogul, iar tinerii actuali pot conștientiza valoarea patrimoniului.

Bibliografie:

• Florescu Elena, 1979 Portul popular din zona Neamț în cadrul seriei „Din cultura tradițională a județului Neamț”, Vol. 1; 2015 Portul tradițional de sărbătoare din județul Neamț, Editura C.M. Imago.

• Stoica Georgeta; Petrescu Paul; Bocșe Maria (1985) – Dicționar de artă populară românească, București: Editura Științifică și Enciclopedică.