Simbolistică animalieră în satul Buciumeni, județul Galați

Satul Buciumeni, din județul Galați este o străveche așezare răzășească, cu originea pierdută în negura istoriei, cu multe veacuri în urmă, undeva către descălecatul Moldovei. Nu se poate preciza cine și când a stabilit vatra așezării și nici în ce împrejurări. O soluție propusă de istoricul tecucean Papadopol Calimach, este ipoteza conform căreia satul Buciumeni ar fi fost înființat de o căpetenie militară, din neamul Bucium.

Indiferent care este adevărul istoric, deoarece numai documentele oficiale se cuvine să fie luate în considerare în această situație, satul de la margine de codru, din Ținutul Tecuciului de altădată, care în prezent face parte din județul Galați și este cea mai nordică așezare a acestuia, are vechime mai mult decât semimilenară.

În tot acest timp, locuitorii săi, răzeși din moși – strămoși, s-au ocupat , alături de agricultură și cu creșterea vitelor, în jurul casei aveau câțiva pomi fructiferi, poate chiar un început de livadă. Nu le lipsea grădinița pentru legumele și zarzavaturile necesare pentru prepararea hranei zilnice și aveau și câteva ronduri de flori, pentru înfrumusețarea locului din fața caselor vopsite în alb.

În ziua de azi, sărăcia a scăzut rezistența unui număr mai mare de țărani.

Despre tradiții, în acest sat, își mai aduc aminte doar bătrânii și dintre aceștia tot mai puțini. Tinerii în marea lor parte, nu înțeleg și nu cunosc tradițiile comunității în care trăiesc, și ce implică acestea, și astfel orice manifestare disciplinată suferă o serie de malformații și este adesea motivată strict financiar. Această criză este în principal o consecință a modificării realității satelor românești. Deturnarea tradițiilor este un proces inevitabil. Dezvoltarea unor noi tradiții astăzi, este mult mai puțin probabilă și cu atât mai greu de atins cu cât factorii de instabilitate (noutate) sunt deosebiți de dinamici și nu infrecvenți ca în trecut.

 

Obiectul studiului

În paginile ce urmează vom urmări elementele animaliere, din punctul de vedere al obiceiurilor, credințelor, sărbătorilor, al descântecelor, jocurilor de copii sau al practicilor magice populare românești. Este de înțeles faptul că nu se vor nota totalitatea manifestărilor folclorice din vastul material bibliografic cercetat, ci că ne vom preocupa doar de cele mai semnificative și mai interesante dintre acestea.

 

Obiectivele studiului

Fără a avea pretenția, pe care de fapt nici nu mi-am propus-o, de a realiza doar un simplu inventar de simboluri zoomorfe, voi încerca, în prezentul studiu, să identific și să interpretez câteva semnificații ale unor elemente animaliere, ce ne vor ajuta să înțele­gem mai bine ce forțe au influențat activitatea omului, ce preju­decăți l-au dominat sau i-au determinat viața, în ce spațiu spiri­tual și afectiv și-a consumat existența, ce virtuți a cultivat și spre ce virtuți a tins.

Acest studiu despre datini și credințe legate de animale, ale căror simboluri sunt interpretate diferit de la popor la popor, ne poate conduce spre o înțelegere exactă a raportului dintre om și animale – omul dominat de animale, sau dominator pentru acestea – în funcție de gradul său de cunoaștere și de luare în stăpânire a realităților din jur.

 

Studiul realizat

Cercetând această zonă, am reușit să aflăm câte ceva despre felul în care sunt privite animalele de către oamenii de aici și vom nota și comenta în cele ce urmează câteva datini și credințe legate de animale, cunoscute în Buciumeni.

În urma cercetării de teren întreprinse, am aflat că majoritatea locuitorilor din această zonă sunt destul de superstițioși. M-am întrebat tot timpul cum au luat naștere superstițiile și ce sunt ele în fond; așa că am purces în căutare de informații, după parcurgerea cărora am conștientizat că substratul superstiției, în orice formă s-ar prezenta ea, este o combinație de frică și credință în ceva ireal, imaginar. Superstițiile sunt o moștenire din păgânism, în care se practicau pe scară largă, prezicerile și invocările magice ale puterilor suprafirești, din convingerea că zeii pot fi siliți prin anumite cuvinte și gesturi, să comunice viitorul și să vină în ajutorul celor care îi cheamă. Trăim încă în plin păgânism, viața noastră este sufocată de falsele credințe. Este încă foarte înrădăcinată în subconștientul nostru și manifestată în practici, credința în intervenția unor forțe nevăzute care nu au nimic de-a face cu învățătura creștină. Ignoranța este mediul propice de răspândire a falsului misticism. Acest fals misticism coboară supranaturalul, transformându-l în ceva obișnuit.

Multe superstiții ale oamenilor din Buciumeni au la bază pisica, aceasta fiind animalul cel mai apropiat de casa omului. Astfel, despre pisică aflăm câte ceva de la M. Mioara, în vârstă de 65 de ani: „De mică am fost învățată că atunci când văd o pisică neagră să mă feresc, că poate aduce ghinion, ba chiar m-au pus sa fac trei pași înapoi ca nu cumva să pățesc ceva în acea zi; de asemenea, știam de la mama mea că dacă o pisică neagră tăia calea unei persoane, fără să-i facă nici un rău, atunci se credea că persoana respectivă se afla sub protecția Diavolului”. În ciuda acestor superstiții care ne-au fost împărtășite, doamna Manole a afirmat că are acasă trei pisici și că ea nu ține cont de aceste superstiții și nu crede în ele, întrucât acestea sunt animalele ei preferate și nu consideră că niște ființe nevinovate ar putea face vreun rău.

Despre capacitatea pisicii de a prezice vremea, sau de felul cum era anunțată în natură, aflăm și de la C. Ifrim, 63 de ani, care ne-a împărtășit următoarele credințe: „Pisicile care se joacă prin curte, fac a ploaie, iar dacă pisica zgârie rogojina de pe jos, vremea se va strica”.

De la o altă iubitoare de animale, C. Nicoleta, de 72 de ani, am aflat alte câteva superstiții, legate tot de pisică: „Dacă îți intră în casă o pisică tigrată sau una cenușie, e semn că vei intra în posesia unei mari sume de bani; pisicile pot prezice vremea – dacă o pisică strănută, atunci vine ploaia, dacă stă cu spatele la foc, se apropie furtuna, dacă pisica își ascute ghearele de piciorul mesei, e semn de îmbunătățire a vremii, dacă îsi ascute ghearele de covor, anunță vânt, dacă își spală urechea cu laba, anunță ploaie, dacă privește prelung pe geam, anunță ploaie, dacă pisica doarme cu toate lăbuțele sub ea, anunță vreme rea”. Remarcăm faptul că, în aceste ultime superstiții, se subliniază capacitatea pisicii de a prezice vremea, aspect pe care l-am discutat de altfel și în capitolul precedent al lucrării. Țăranul român din vremurile demult apuse, credea în astfel de superstiții, legate de animale care preziceau vremea și se folosea de acestea ori de câte ori era nevoie.

În superstițiile enumerate mai sus este vorba și despre caracterul ambivalent al pisicii, căci deși se știe că aduce noroc să vezi o pisică albă când te duci la școală, la polul opus se află credințele care au o parte negativă: „aduce ghinion să vezi o pisică albă noaptea sau să vezi una neagră dimineața devreme ori să îți întoarcă spatele o pisică neagră. Însă mai grave sunt superstițiile care aduc cu sine un soi de blestem: dacă dai cu piciorul într-o pisică, vei suferi de reumatism la acel picior. Dacă îneci o pisică, vei muri înecat, dacă o pisică neagră taie calea unui alai de înmormântare, se zice că un alt membru al acelei familii va muri curând”( aflăm despre acestea de la A. Vasile, în vârstă de 59 de ani).

Interesându‑ne despre cal, un alt element pus în discuție, am aflat câteva informații ce țin de domeniul superstițiilor. C. Aurel, în vârstă de 48 de ani, ne-a făcut cunoscute superstițiile pe care acesta le‑a auzit: „Se spune că dacă numeri 100 de cai albi te vei căsători cu primul bărbat pe care îl vei întâlni; Caii albi sunt considerați aducători de noroc, ori că-i vezi, ori că ai unul. Caii cu șosete albe sau cu stea în frunte sunt considerați cu atât mai mult mai norocoși; De calci în tăvălitura calului, faci bătături; Să nu bei apă după cal că faci zăbală”. În urma acestor superstiții constatăm că localnicii din această zonă cunosc nu numai superstiții legate de aspectele benefice ale calului, ci și de cele care dăunează omului.

Despre norocul adus de animale, ne vorbește și G. Sandu, 71 de ani, care ne-a adus la cunoștință faptul că ariciul este un semn bun, completând cu următoarea superstiție „Dacă îl iei în mână înseamnă ca vei avea noroc; dacă îl vezi îndepărtându-se, încă mai norocos vei fi”. Și domnul G. Sandu ne împărtășește o superstiție de-a dânsului, cu privire la cal, însă de această dată se leagă de noroc într-un sens negativ și sună cam așa: „Dacă vezi mai întâi coada calului, cineva drag ție va avea nenoroc”.

Popor de oameni credincioși, temători de Dumnezeu, păstrători ai moștenirilor strămoșești, românii din Buciumeni au acordat o deosebită atenție sărbătorilor din calendarul creștin ortodox, legând de el și unele datini. Despre acestea ne-e vorbit N. Leonora, de 78 de ani: „Când se spălau fetele pe cap în ziua de Sfântul Toader, bunicile spuneau: « Na codița fetiței și dă pe a iepei; fata cât bârna, cosița cât prăjina»”. Asemenea datini erau legate și de lup: „În ajunul Sfântului Andrei, să mănânci usturoi, să nu vină lupul la vite și mioare” sau „În ziua aceea nu se dau cărbunii și gunoiul afară, căci apucate de lupi, favorizează înmulțirea lor” și „De Sfântul Andrei, nu se împrumută oamenii între ei, să nu le mănânce lupul oile”.

Nu se putea ca țăranul român, în înțelepciunea sa nativă și cu bunul simț ce nu i se poate contesta, să nu facă observații și în legătură cu unele care îi produc repulsie. Iată câteva legate de șerpi, pe care le-am aflat de la M. Neculai, de 75 de ani: „Șarpele se îngroapă la ziua Crucii, pe 14 septembrie, și se întoarce la viață de Sfinții Mucenici, pe 9 martie” sau „Șarpele are picioare doar când îi pus pe jeratic, atunci le vezi; sunt rare, mici, dispuse căte două.” Asemenea credințe ne-a mai împărtășit și G. Sandu, de la care am aflat și superstiții cu privire la cal. Dar să vedem cum sună credințele despre șarpe: „Șarpele casei e albicios, să nu-l omori că aduce noroc” și „Șopârla anunță venirea șarpelui”.

În vremurile dominate de obscurantism, destul de întinse de altfel, țăranul român s-a trudit să afle cauza bolilor și modul de vindecare, deoarece la sate nu erau doctori, apelând la mijloace empirice, gen descântece, la fierturi de plante medicinale sau diverse practici medicale pentru care se utilizau diverse părți din corpul animalelor. În acele vremuri, vindecarea venea mai mult din credința bolnavului și lupta organismului, decât din practicile la care apelau. În atare condiții, au apărut și unele credințe populare, fără temei științific, precum cele ce urmează, culese din satul Buciumeni, de la bunica N. Maria – căci așa e numită în sat datorită vârstei înaintate și înțelepciunii sale bătrânești – în vârstă de 82 de ani: „Ca să se dea umflăturile înapoi se lovesc cu falcă de cal”, „Cine mănâncă mămăligă din care a mâncat o pisică, acela turbează” sau „Pentru tuberculoză se bea lapte crud muls de la o capră roșie, sau se folosește zer de la închegarea urdei”.

Intrând în zona sărbătorilor de iarnă, tot ce își mai aduc aminte oamenii de aici are legătură în mare parte cu sărbătoarea Anului Nou când este pus în scenă jocul cu măști (Z. Florica, 80 de ani). Dacă izvoarele noastre vechi amintesc de măștile de urs, de cerb, sau de vier, locuitorii din Buciumeni își amintesc de Jocul Caprei și al Calului. Chiar primul mai este numit și Turca sau Brezaia, în această zonă el este cunoscut numai sub numele de Capră, sau cel puțin așa am aflat de la persoana care ne-a lămurit cu privire la acest aspect. Animal vechi, capra a fost asociată cultului fertilității, așa se face că al ei comportament, în jurul Anului Nou, este unul premonitoriu în raport cu belșugul sau necazurile care urmează. Prin urmare, a dansa jocul vesel al caprei asigură bogăția în anul care vine. Doamna Z. ne-a spus că în ziua de Crăciun, în satul lor, începea să se umble cu capra, dar nu de către locuitorii din Buciumeni, ci de lingurarii din Argea (cătun situat pe malul bălții Nucilor, sub prima terasă a Siretului, ce odată făcea parte din satul Buciumeni). Cum nu aveau pământ, munceau cu ziua în podgoriile din jur, iar de Crăciun umblau cu Capra și Calul, pentru a câștiga un ban.

Pentru aceste două obiceiuri se uneau 3-5 persoane care primeau sarcini diferite; lângă cel ce îmbrăca costumul de capră, se mai afla un căpitan îmbrăcat în haine militare – improvizate, bineînțeles, cu epoleți de carton și chipiu ostășesc confecționat tot din carton colorat, fluierașul cu cojoc și bâtă, după cântecul căruia dansa capra, femeia în costum național, vopsită țipător și recitatorul care improviza versuri, potrivit situației de moment sau le striga/cânta pe cele învățate dinainte. Un exemplu de cântec improvizat este următorul: „Ța, ța, ța căprița mea/ Haide joacă, nu mai sta,/ Ța, ța, ța/ Căprița mea e de neam rar,/ Din liceul militar,/ Ța, ța, ța/ Capra mea este de soi,/ Nu miroase a usturoi,/ Ța, ța, ța”.

De obicei, însă, versurile erau stereotipe: „Ța, ța, ța căprița mea/ Joacă, joacă, nu mai sta,/ Ța, ța, ța/ Foaie verde de trifoi/ Capra mea este este de soi,/ Ța, ța, ța/ Capra mea este cuminte,/ Cu steluță albă-n frunte,/ Ța, ța, ța/ Adusă în Buciumeni,/ Să ure la cetățeni/ Ța, ța, ța”. După acest vers, capra se culca, behăind jalnic, iar fluierașul cânta în jurul ei până când reușește să o ridice din nou în picioare. Toți membrii cetei care mergeau cu capra, erau „spoți pe față”, în culori vii. Costumul caprei era confecționat de cetași, din pânză albă de calitate inferioară, „să fie ieftină” (la acea vreme, cea mai convenabilă țesătură era din bumbac și se numea americă). Unii foloseau fețe de masă din tort (țesătură din cânepă), care nu mai erau folosite. Din acest material se înjgheba o pelerină lungă, de circa doi metri, care se acoperea cu râulețe de hârtie diferit colorată; la înălțimea feței se afla gura caprei, cioplită din două bucăți de lemn, legate cu sfoară, manevrată de tânărul îmbrăcat cu pelerina înflorată, în ritmul muzicii, scoțând un clămpănit caracteristic. Deasupra capului, sub pelerină se introducea o construcție orizontală din lemn, la care se atașau cornițele, sau în mijloc, o cruce învelită tot în hârtie colorată.

Concluzia pe care o putem enunța, în urma informațiilor primite, este că jocul caprei pare să rămână un pretext pentru una dintre tradiționalele manifestări artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, ștergare în culori vii, pentru înveselirea gospodarilor și pentru urări bune cu prilejul Anului Nou.

Tot de la Argea, urcau către sediul satului, trei sau cinci cetași, cu obiceiul numit Calul . Căpitanul avea pe cap un chipiu franțuzesc, făcut din carton colorat, în față cu penaj roșu aidoma chipiului ofițerilor de infanterie din ținuta de paradă. Și calul era confecționat tot de cetași, dintr-o covată mare, căreia i se tăia parțial fundul, atât cât să poată intra un om, astfel ca fosta covată să se poată sprijini pe șoldurile sale, fără posibilitatea de a cădea la pământ; la spatele coveții se fixa o coadă de cal, iar în față un gât cu cap, ambele din lemn, cu buze, nas și urechi din linguri de lemn. Se improvizau și hățuri, pe care le mânuia omul – cal. Întreaga construcție era acoperită cu hârtie colorată, lipită cu clei de cireș, tăiată în formă de râuleț. Fluierașul cânta și calul juca pe loc, strunit de cel ce îmbrăcase întreaga construcție migălos înfrumusețată, imitând nechezatul și ridicatul în două picioare.

Și fiindcă ne aflăm în zona sărbătorilor de iarnă, propun să rămânem aici și să amintim despre un alt obicei legat de animale, care încă se mai păstrează în acest fost târg. Este vorba de umblatul cu ursul ( T. Vasilica, 48 de ani). Spre deosebire de Capră, care se regăsește în tradițiile populare din mai multe zone, această datină e întâlnită doar în Moldova, de Anul Nou. De la doamna T. Vasilica am aflat că ursul este reprezentat de un flăcău ce poartă pe cap și pe umeri blana unui urs, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca ursului se poate confecționa și dintr-un schelet de lemn acoperit cu o bucată de blană, iar trupul dintr-o pânză groasă, astfel împodobită încât să sugereze părul maroniu, caracteristic ursului. Masca este condusă de un Ursar și însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul puiului de urs). Ațâțată de ursar, care îi strigă astfel – „Joacă bine, măi Martine,/ Că-ți dau pâine cu măsline”, în bătaia tobelor sau pe melodia fluierului, ținându-și echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Jocul său, ne mărturisește doamna Tureac, avea rolul de a purifica și fertiliza solul în noul an. Reprezentația se încheie cu obișnuitele urări adresate celor care privesc. Astăzi există și obiceiul de a da bani cetei de colindători ce umblă cu ursul, pentru prestația lor. Localnicii au aflat și de Ziua Ursului sau Stretenia, de pe 2 februarie, despre care în ultimul timp se tot vorbește pe la televizor, însă niciunul din bătrânii din Buciumeni care ne-au oferit diverse informații pentru realizarea cercetării, nu știe să descrie această sărbătoare, întrucât ei nu o respectă.

O practică magică cunoscută în această zonă era Păzitul usturoiului, ce avea loc în noaptea de Sfântul Andrei. Despre acesta ne-a vorbit T. Elena, în vârstă de 81 de ani. Amintindu-și cu greu despre această procedură, căci au trecut ani buni de când nu se mai practică, aceasta ne povestește cum se desfășura: „Tinerii acopereau ferestrele și ungeau cu usturoi ușile casei, crezând că în acest fel se feresc de acțiunea rea a moroilor și strigoilor care luau înfățișarea de lupi. Se credea că, între lăsatul serii și miezul nopții de Sfântul Andrei este un timp ce aduce nenorociri, când strigoii vii (adică oamenii care se nasc cu coadă), își părăsesc trupurile fără știrea lor, iar strigoii ies din sicrie, morminte și cimitire pentru a provoca suferințe oamenilor (pocesc și sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaților, strică taurii, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii și urșii). Fetele aduceau câte trei căpățâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână, la lumina lumânării. Feriți și despărțit de lumea din afară, stăpânită de forțele malefice, tinerii se distrau (cântau, jucau, beau, adesea peste masură și glumeau) ca la Revelion, chiar în Postul Crăciunului. Obligatoriu era consumată o băutură rituală, cu gust dulce-acrișor, numită Covasa. Dimineața, la lumina zilei, tinerii ieșeau în curtea casei unde era jucată covata cu usturoi în mijlocul horei. Se împărțea usturoiul și, în mare veselie, se întorceau la casele lor”.

Pe lângă superstițiile menționate, care mai dăinuiesc într-o oarecare măsură în această comunitate, oamenii pun un deosebit accent pe proverbe, pe tot felul de zicători sau orice alt tip de scriere cu profund caracter sentențios. Dar până să aflăm ce zicători despre animale știu locuitorii din Buciumeni, ar fi mai bine să aflăm ce sunt proverbele sau măcar să reamintim câteva dintre caracteristicile acestora: proverbele sunt producțiile poporane cele mai întrebuințate și care intră foarte des în vorbirea și scrierea orășeanului știutor de carte. Definiția proverbului nu e ușor de dat. Se zice, de obicei, că e o sentință scurtă, care a devenit populară, trecând în uzul comun și în care se vede înțelepciunea unui popor.

În urma studiului efectuat am observat că proverbele sunt preferate de oameni căci ei definesc mai ușor o situație folosindu-se de zicători. De ce să irosim timp și să facem consum de energie pentru a explica o întreagă poveste când putem cuprinde totul într-un proverb? De câte ori nu am spus „când pisica nu-i acasă șoarecii joacă pe masă” sau „Ce naște din pisică șoareci mănâncă” ?( V. Elisabeta, 62 de ani). Sau mai bine zis, de cate ori nu am caracterizat o persoană aparent calmă și prietenoasă în felul următor „pisica blândă zgârie rău”?( C. Vasile, 58 de ani). Despre liderii care nu stiu să-și țină în frâu subalternii se spune: „când pisica e bătrână, șoarecii în caș fac stână”( B. Georgeta, 47 de ani). Este simplu de observat că mulți sunt aceia care cunosc proverbe despre pisică.

O să mai trecem în revistă alte câteva zicători ce au în componența lor animale. Nu mai e nevoie să mai adăugăm nici un comentariu. Toate încercările de răstălmăcire ar fi de prisos pentru că ele – proverbele – sunt atât de ilustrative, încât nu mai au nevoie de nici o voce care să încerce să le explice sensul: „Cine se teme de urs nu se duce în pădure după lemne ; Calul bun la război se cunoaște ; A avea apucături de vulpe și suflet de lup, Cine se teme de lup nu poate să țină oi ; Foamea îl scoate pe lup din pădure ; La mâncare lup, la treabă vulpe și la somn butuc”( F. Costel, 71 de ani).

Seria proverbelor ar putea continua, dar nu e important să le enunțăm, ci să știm că există situații ce pot fi definite atât de bine prin prisma proverbelor, care de obicei folosesc animale tocmai pentru a nu da în oameni. Sunt asemeni fabulelor: au în componența lor animale doar pentru a nu face omul să se simtă stânjenit de propriul lor mod de a gândi, de a se comporta sau, și mai bine, tocmai pentru a demonstra că omul este uneori un soi de animal, el negândind cerebral, ci doar acționând instinctelor primare.

Cercetare de față prezintă o imagine cuprinzătoare a răzeșilor păstrători de datini și obiceiuri, tradiții și activități, moștenite din străbuni, din care multe au dispărut.

După toate cele care s-au scris în acest capitol nu putem să concluzionăm decât că animalele se află în viața oamenilor, dacă nu a tuturor, măcar a câtorva, nu numai prin prezența lor fizică, dar și prin amprenta pe care și-au pus-o asupra gândirii și tradițiilor. Într-adevăr obiceiurile despre animale sunt tot mai puține, dar acest lucru e compensat de frecvența cu care ele – animalele – apar în zicători ori în superstiții. E de observat mai ales faptul conform căruia obiceiurile, proverbele și credințele gravitează în jurul animalelor cunoscute mai bine de către om și e normal să fie așa, căci ar fi nepotrivit să amintești despre ceva ce nu cunoști în realitate sau despre care nu ai nici cea mai vagă idee. Am prezentat aici doar o minusculă parte a complexei și fascinantei încărcături simbolice care se ascunde în spatele diverselor manifestări folclorice românești, în care se regăsesc elementele animaliere. Acestea – și multe alte tradiții populare – sunt o parte a identității poporului român, având nu doar valoare istorică și culturală, ci și spirituală, deoarece ne vorbesc despre o vârstă mitologică, aproape uitată, când sacrul mai era încă o prezență foarte vie, chiar cotidiană, în viața oamenilor. De aceea nu trebuie uitate sau desconsiderate, ci este nevoie să fie transmise ca moștenire mai departe noilor generații, respectând pactul strămoșesc al continuității.

Așadar, nu ne rămâne decât să încheiem prin a enunța câteva obiective ce au fost urmărite: structurarea informației, prezentarea limpede a conținutului informațional, punerea în evidență a celor mai elocvente simboluri, oferirea celor mai competente exemple, stabilirea legăturii cu domenii aparținând nu numai folclorului, ci și , literaturii, astrologiei, picturii.

 

Concluzii

După toate cele care s-au scris, nu putem să concluzionăm decât că animalele se află în viața oamenilor, dacă nu a tuturor, măcar a câtorva, nu numai prin prezența lor fizică, dar și prin amprenta pe care și-au pus-o asupra gândirii și tradițiilor. Într-adevăr obiceiurile despre animale sunt tot mai puține, dar acest lucru e compensat de frecvența cu care ele – animalele – apar în zicători ori în superstiții.

E de observat mai ales faptul conform căruia obiceiurile, proverbele și credințele gravitează în jurul animalelor cunoscute mai bine de către om și e normal să fie așa, căci ar fi nepotrivit să amintești despre ceva ce nu cunoști în realitate sau despre care nu ai nici cea mai vagă idee.

Am prezentat aici doar o minusculă parte a complexei și fascinantei încărcături simbolice care se ascunde în spatele diverselor manifestări folclorice românești, în care se regăsesc elementele animaliere. Acestea – și multe alte tradiții populare – sunt o parte a identității poporului român, având nu doar valoare istorică și culturală, ci și spirituală, deoarece ne vorbesc despre o vârstă mitologică, aproape uitată, când sacrul mai era încă o prezență foarte vie, chiar cotidiană, în viața oamenilor.

De aceea nu trebuie uitate sau desconsiderate, ci este nevoie să fie transmise ca moștenire mai departe noilor generații, respectând pactul strămoșesc al continuității.