Sânzienele - Mituri și tradiții românești

Cultura națională se formează și se educă de la cea mai fragedă vârstă. Alături de familie și de mediul cultural și geografic, educația contribuie la formarea personalității multiculturale a individului prin informațiile și valorile transmise.

În redescoperirea și păstrarea valorilor tradiționale un rol important îl are cunoașterea miturilor tradiționale românești, a personajelor mitologice tradiționale și a modului în care acestea sunt marcate în cultura tradițională românească.

Mircea Eliade a analizat în cartea sa, Aspecte ale mitului, acest concept și a dedus că: „Mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul începuturilor. Altfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție. E așadar întotdeauna povestea unei faceri: ni se povestește cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt ființe supranaturale.”[1]

Din perspectivă temporală se vorbește despre un timp mitic, un fel de structură permanentă ce include prezentul, trecutul și viitorul. Deși personajele miturilor sunt de proveniență sacră, ele se pot identifica cu un membru al colectivității sau chiar cu întreaga colectivitate. Miturile conțin ceva din mentalitatea arhaică a popoarelor deoarece exprimă psihologii colective sau voci individuale rămase necunoscute. Relevantă este funcția modelatoare, etică a mitului – cunoaștere este ezoterică deoarece presupune un ritual de inițiere.

Miturile diferitelor popoare s-au transmis pe cale orală sau fragmentar ca părți ale unor opere literare culte: Iliada și Odiseea, Eneida, Mahabharata și Ramayana, Vedele etc.

În spațiul cultural românesc George Călinescu distinge patru mituri fundamentale: mitul etnogenezei românești (Traian și Dochia), mitul mioritic, mitul estetic sau mitul creației ca rod al suferinței sau al sacrificiului individual (Meșterul Manole) și mitul erotic sau al zburătorului. Pe lângă acestea se regăsesc și alte mituri: mitul marii călătorii/treceri, mituri ce au în centru diverse evenimente anuale sau mituri despre anumite persoane/personaje.

Valoarea instructiv-educativă a miturilor derivă din faptul că acestea lărgesc și aprofundează orizontul cognitiv al elevilor, punându-i în contact cu popoare, civilizații, credințe și mentalități. Ele pot oferi modele de urmat sau de evitat, exemple de conduită, pot contribui la formarea unei conștiințe morale.

Românii au avut întotdeauna o multitudine de obiceiuri, tradiții, basme și poeme referitoare la dragoste, credință, regi, prinți și prințese și vrăjitoare. Etnologii au încercat să strângă și să păstreze toate aceste tradiții și obiceiuri legate de diferite momente ale anului.

Un rol important în mitologia românească îl au personajele fabuloase. Pe seama lor s-au țesut diverse mituri despre balauri, căpcăuni, iele, muma pădurii, strigoi, spiriduși, vârcolaci, ursitoare, Sfânta Miercuri/Vineri/Duminică, Sânziene etc. Aceste personaje-ancoră definesc valențele și credințele tradiționale ale poporului român.

Mă voi opri asupra tradițiilor legate de noaptea de Sânziene – un eveniment preluat și dezvoltat și de literatura cultă din spațiul românesc și nu numai.

Sânzienele sau Drăgaica reprezintă singura sărbătoare păgână pe care o regăsim și în calendarul creștin-ortodox - 24 iunie. Referirile la această sărbătoare extind universul cognitiv și perceptiv al elevului nu doar în ceea ce privește tradițiile și obiceiurile românești, cât și în ceea ce privește mitologia romană, dar și modul în care un eveniment/mit constituie un subiect de inspirație pentru literatura cultă de mai târziu. În ceea ce privește etimologia lexemului Sânziene, unele surse spun că provine de la Santa Diana-zeița romană a vânătorii și a pădurilor, în timp ce altele spun că denumirea provine de la micile flori de câmp de culoare galbenă și cu un miros dulce ce înfloresc în această perioadă, cărora li s-au atribuit puteri și proprietăți magice. Spre deosebire de alte personaje mitice, ca Ielele și Rusaliile, Sânzienele (Drăgaicele) sunt binevoitoare omului, aduc fertilitate culturilor agricole, femeilor căsătorite, păsărilor și animalelor, dau miros și puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor și apără lanurile de intemperiile naturii. Sub un nume sau altul, aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai în Europa, ci pe toate continentele. Se spune că în noaptea de 23/24 iunie ele dansează, plutesc deasupra pământului și îndeplinesc ritualuri benefice pentru locuitorii săi. În funcție de regiunea în care se sărbătoresc, Sânzienele poartă diverse denumiri: Drăgaica sau Drăgaice, Împărăteasa, Mireasa sau Regina holdelor – în Dobrogea, sudul Moldovei sau Muntenia. Ritualurile sunt asemănătoare în toate regiunile; ele au fost descrise pentru prima dată de Dimitrie Cantemir. Acest fapt demonstrează că ritualurile sunt ancorate adânc în tradiția și în cultura românească, păstrându-se de-a lungul veacurilor.

Pentru a înțelege mai bine semnificația acestei sărbători și pentru ca elevii să-i conștientizeze importanța mă voi opri asupra legendei Sânzienelor. Suprapunându-se cu solstițiul de vară, sărbătoarea este una solară, selenară și a dragostei în același timp. La solstițiu, soarele dansează pe cer, iar pe pământ se naște un alt dans – dansul Sânzienelor. Se remarcă astfel sincronia teluric-celest; în această zi de cumpănă între două intervale de timp, la sate se practicau ritualuri pentru fertilizare și pentru protecție. Datorită îndepărtării omului de valorile tradiționale o parte dintre acestea s-au pierdut sau și-au substituit înțelesul original. Noul stil de viață, tehnica și mediul au alungat intuitivul. Noaptea Sânzienelor reprezintă noaptea dintre două lumi, sacru și profan la un loc, Yin (luna, acvaticul) și Yang (soarele, focul). Este noaptea în care orice e posibil, în care oamenii caută sensuri, în care cerurile se deschid.

Farmecul acestui timp tainic și magic este ilustrat chiar de către teoreticianul mitului, Mircea Eliade în romanul Noaptea de Sânziene. Pornind de la această operă literară se poate trece prin definirea mitului, tipologia și funcțiile acestuia și ilustrarea lui prin personajele fantastice – sânzienele, în acest caz. Personajului principal al romanului este vrăjit și el de noaptea magică a solstițiului și mărturisește că se întâmplă ceva misterios în această perioadă. Acest fapt se întâmplă însă doar celor care cred în miracole și le așteaptă. Sunt semnificative pentru roman incipitul și sfârșitul. Romanul se deschide cu întâlnirea celor doi iubiți într-o pădure în noaptea de Sânziene și se închide în același timp magic, într-o altă pădure, după doisprezece ani, moment în care cei doi iubiți se contopesc în veșnicie, în iubire și moarte. Noaptea de Sânziene devine astfel un timp al iubirii veșnice, fapt ilustrat și în cultura populară prin ritualurile practicate de tinerele necăsătorite pentru a/și afla ursitul.

Într-o altă operă literară, Nopțile de Sânziene a lui Mihail Sadoveanu, este ilustrată o altă credință referitoare la noaptea de Sânziene, și anume aceea că cerurile se deschid. În acest timp mitic se realizează o conexiune între cele două lumi, lumea de jos și lumea de sus, iar energiile și vibrațiile circulă liber. În noaptea de Sânziene cei simpli, cu inima curată și cei care știu să privească au acces la taine, după cum pădurarului Peceneaga i se dezvăluie taina cunoașterii limbajului animalelor.

Semnificațiile acestei nopți transcend cultura românească. Acestui moment în care cerurile se deschid i-a închinat și William Shakespeare un poem – Visul unei nopți de vară. În această noaptea, sub supravegherea lunii ce se oglindește, se petrec niște jocuri asemănătoare jocurilor dionisiace. Această noapte a miezului verii scoate la suprafață unele caracteristici bizare ale creierului omenesc, trăite atât de oamenii obișnuiți, cât și de figurile mitologice sau de duhurile pădurii. Totul pare influențat de lună; zeița lunii în mitologia romană era Diana, de la ea provenind numele românesc al acestei sărbători. În spațiul britanic, la Stonehege, se încearcă în fiecare an la solstițiul de vară o reînviere a sărbătorilor precreștine, druidice. Deși omul modern nu mai crede în virtuțile sacrului, la fel ca cel antic, el încearcă să păstreze și să redescopere semnificațiile acestui eveniment astronomic. Mii se oameni se adună în jurul templului de la Stonehege pentru a celebra solstițiul de vară și se îmbracă în alb sau se consideră preoți druizi care readuc tradițiile precreștine saxone.

Se observă că farmecul acestei nopți depășește cultura și tradițiile românești, inspirând și alte popoare, alți scriitori și prelungindu-se până în timpurile noastre. Aceste paralele între cultura și tradiția romanescă și celelalte culturi și tradiții ajută la formarea unei personalități multiculturale, capabile să înțeleagă, să păstreze, să transmită și să valorifice cultura românească și toleranța.

Deși omul modern nu se mai apleacă la fel de des și de supus asupra credințelor și ritualurilor tradiționale, este important ca elevii să înțeleagă că acestea fac parte din identitatea noastră națională. Cunoașterea lor, transmiterea și respectarea acestora contribuie la lărgirea orizontului cognitiv, la formarea unui cetățean responsabil și multicultural. Formarea unei identități naționale este condiționată de cunoașterea unor elemente de istorie și de geografie și reprezintă premisa dezvoltării unei personalități apte să își găsească locul potrivit între celelalte comunități naționale și internaționale.

Această perspectivă interculturală poate fi dezvoltată fie în timpul studierii unor opere literare și a extrapolării discuțiilor pe diferite elemente de cultură și civilizație, fie prin diferite cercuri/mese rotunde/dezbateri pe aceste teme. Pornind de la cultura și civilizația românească se poate urmări modul în care s-au format și s-au dezvoltat tradiții/evenimente similare în celelalte culturi și civilizații: elemente de mitologie, surse de inspirație pentru diferite opere literare, tradiții și obiceiuri legate de diferite evenimente.

Acceptarea și promovarea diversității culturale reprezintă un deziderat al educației contemporane. Elevul trebuie să cunoască elementele și evenimentele tradiționale românești și internaționale, să se știe semnificația pentru a-și defini identitatea națională și pentru a promova toleranța.

 

Nota: [1] Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978, pag. 5-6;

Bibliografie:
Eliade, Mircea, 1978, Aspecte ale mitului, Editura Univers;
Eliade, Mircea, 2010, Noaptea de Sânziene, Editura Litera;
Sadoveanu, Mihail, 2007, Nopţile de sânziene, Editura Agora;
Shakespeare, William, 2009, Visul unei nopți de vară, Pandora M;
Vulcănescu, Romulus, 1985, Mitologie română, Ed. Academiei.