Secolul al XVIII-lea reprezintă în istoria românilor momentul de început al mișcării de emancipare politică, trecerea la acțiunea programatică desfășurată în numele națiunii iar, elementul nou, definitoriu, îl aduce intrarea în scenă politică a românilor din Transilvania. Prezentă și în secolul precedent, la nivelul funcționării privilegiilor acordate de principi Bisericii Ortodoxe, problema românească câștigă în secolul al XVIII-lea o amploare fără precedent datorită, inițial, confesiunii greco-catolice.
Unirea religioasă, în prelungirea unirilor parțiale inaugurate la Brest, în politica Habsburgilor a avut rostul să stabilească un echilibru favorabil dominației proprii, înlesnind de la început cristalizarea unor deziderate politice ale românilor. Restaurarea catolicismului și organizarea noii episcopii greco-catolice, precum și precizarea statutului ei prin diplomele imperiale conferite de Leopold I și Carol al Vl-lea creează un cadru de manifestare pentru acțiunea politică românească. Cel care dă însă consistență și o nouă funcționalitate instituției este Inochentie Micu, episcopul românilor uniți din Transilvania (numit de împărat în 25 februarie 1729), dar în primul rând un om politic, dotat cu capacitatea de înțelegere a noilor probleme ivite. Instalat în 23 septembrie 1732, deține și titlul de baron și un loc în Dieta Transilvaniei, calități necesare acțiunii publice în care se integrează.
Conștient de însemnătatea celei de a două diplome leopoldine (1701), el o invocă de la început, tentat de posibilitatea integrării românilor între Stări ca națiune aparte. Noile împrejurări politice care au confruntat epoca tereziană deschid o nouă etapă în acțiunea politică românească. Amploarea revendicărilor românești sporește în raport cu frământările politice din Imperiu, cu dificultățile noii domnii. Intuind noul curs al evenimentelor, Inochentie Micu acționează direct la Curte printr-un întins memoriu intitulat Supplex Libellus, prevăzut cu anexe multiple, un adevărat dosar al problemei românești, încrezător în valoarea argumentelor oferite de privilegii și diplome, cuprinse într-o prezentare barocă, el oferă o imagine cuprinzătoare a stării națiunii, cu referiri la vechimea ei istorică, dar în special înfățișând condiția socială și politică a românilor. Invocă și acum diplomele imperiale, stările de drept pe care le contrapune abuzurilor și încălcărilor, opresiunii și îngrădirilor de ordin economic și intelectual. Nimeni până la această dată în Transilvania nu a oglindit mai exact și mai pe larg dimensiunile reale ale problemei românești, însemnătatea ei istorică și valoarea potențialului pe care îl reprezenta. Pe aceste temeiuri așază revendicarea politică fundamentală, cerând ca românii să intre în rândul națiunilor recepte, să constituie o „Stare" (statum constituere) și să fie integrați în constituție. Semnat în numele clerului națiunii române unite, memoriul adresat Curții dă expresie de fapt programului românesc.
Presate de acțiunea revendicativă română, națiunile privilegiate fixează conduita istoriografiei partizane care, în a doua jumătate a veacului, contestă vechimea și continuitatea românilor.
În această împrejurare se declanșează o mișcare anticatolică, îndreptată împotriva unirii, incitată de un călugăr sârb, Visarion, care face progrese în sudul Transilvaniei, amenințând să se transforme într-o mișcare populară. La mijlocul secolului, în plină acțiune revendicativă politică a episcopului Inochentie Micu, izbucnește o mișcare anticatolică cu scopul de restaurare a ortodoxiei. Provocată de intrarea în țară a călugărului sârb Visarion Sarai, mișcarea se răspândește din Banat în sudul Transilvaniei, antrenând mulțimile țărănești, care părăsesc unirea. Mișcarea a intervenit pe fundalul unei crize a episcopatului, determinată de insuccesul acțiunilor revendicative care nu erau de natură să consolideze Biserica Greco-catolică.
Solicitând drepturi politice în cadrul sistemului instituțional existent, el le conferă o substanță și înțelesuri naționale, care năzuiau să ridice națiunea la rangul de națiune politică, într-un sens însă nou, modern, exprimând integral corpul național. În ansamblu, luptă politică desfășurată la nivelul unei mobilități remarcabile, cuprinzătoare datorită aspectelor revendicate, este relevantă prin spiritul critic ce o însoțește, prin soluțiile pe care le oferă, pătrunse de raționalitate. Ideologic, programul oferă repere sigure cu sistemul de valori europene, la orizonturile reformiste și, nu în ultimul rând, conforme cu ideile preiluministe care alimentează vocația lui pentru organizarea instituțiilor cultural.
La mijlocul secolului, în plină acțiune revendicativă politică a episcopului Inochentie Micu, izbucnește o mișcare anticatolică cu scopul de restaurare a ortodoxiei. Provocată de intrarea în țară a călugărului sârb Visarion Sarai, mișcarea se răspândește din Banat în sudul Transilvaniei, antrenând mulțimile țărănești, care părăsesc unirea. În anii ce au urmat se desfășoară acțiuni antiunioniste, în special în zonele sudice ale Ardealului, acolo unde în mare parte ortodoxia supraviețuise. Mișcările sunt permanente, iar preoțimea revine la ortodoxie, hirotonisindu-seî n Tara Românească și Moldova. Ele cunosc un ascendent la sfârșitul deceniului șase, când se declanșează mișcarea lui Sofronie, un călugăr din sudul Transilvaniei care agită împotriva unirii îndemnând la părăsirea ei.
Desfășurată în prelungirea puternicelor mișcări din deceniul șase și în condițiile războiului de 7 ani, răscoala lui Sofronie s-a declanșat cu rară forță în momentul în care Decretul de toleranță (1759) devenise public prin difuzarea în limba română. începută în comitatul Hunedoarei, revolta a cuprins curând comitatele Alba, Zărand, scaunul Orăștiei, Tara Hațegului, ținutul Abrudului. Centrul răscoalei devine pentru moment domeniul Zlatnei, pentru ca mai apoi să se extindă în comitatele Târnava și Turda, în zona Sibiului, Târgu Mureșului, în Maramureș și Satu Mare, astfel că un contemporan putea să afirme: „când s-a lăpădat Sfânta Unire din toată țara Ardealului au fost anii 1760."
Definitorii pentru mișcarea lui Sofronie au fost alungarea preoților uniți, ocuparea bisericilor, organizarea de adunări țărănești, apelul la false documente, scrisori circulare îndeobște, propagarea unor știri despre intervenția Rusiei în favoarea ortodoxiei transilvănene, acordul Curții din Viena și al Mitropoliei de la Karlowitz. Răscoala lui Sofronie a fost o mișcare colectivă de amploare, larg dimensionată în spațiu și desfășurată pe o durată de cel puțin trei ani.
Comparând însă faptele la care ne referim cu nivelul mentalității țărănești de la începutul secolului, dezvăluit de reacțiile la unire, vom observa o conștiință activă, bine conturată, de apartenență la religia ortodoxă, exprimată de părăsirea parțială a Unirii și de conceptualizare a dezideratului restaurării ortodoxiei. Privite aceste manifestări dinspre răscoala lui Horea, în care problematica religioasă nu a lipsit, se poate remarca o identificare a „legii românești" cu etnia care avea în urmă o mentalitate adânc înrădăcinată în conștiința colectivă. Această conștiință populară despre apartenența la „legea" românească, în care trebuie să vedem un mod de existență, nu avea la mijloc de secol un suport doctrinar teologic.
Două generații de intelectuali — cei care au îmbrățișat tradițiile Iluminismului și ale clasicismului din secolul anterior, și romanticii și revoluționarii preocupați de viitor - și-au pus amprenta asupra vieții culturale și gândirii politice din perioada cuprinsă între tratatul de la Adrianopol (1829) și izbucnirea Revoluției de la 1848. Între ele nu erau diferențe mari. Intelectualii din ambele generații erau energici, gata să se confrunte cu orice dificultate, oricât de mare ar fi fost ea. Entuziasmul lor, adesea naiv, înaltul sentiment patriotic, proiectele grandioase și ambițiile enciclopedice își aveau obârșia în spiritul epocii, definit cel mai bine prin termenul “pașoptism”. Acești intelectuali erau însuflețiți de un singur ideal, atotcuprinzător - acela de a scoate România din starea ei de înapoiere și de a o introduce în circuitul valorilor occidentale.
Prin toate manifestările sale, pașoptismul a reprezentat o viziune nouă și cuprinzătoare asupra națiunii. Teoreticienii săi au unificat curentele de gândire despre autonomie și reformă politică care circulaseră începând cu ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea; ceea ce ȋnseamnă că, au acordat întreaga atenție dimensiunilor sociale și culturale ale procesului de făurire a națiunii. Prin intermediul unor instituții de toate tipurile, între care asociațiile literare, școlile și ziarele au jucat un rol important, ei au căutat să răspândească propria idee despre națiune în afara cercurilor lor înguste. Drept urmare, aceștia s-au apropiat de „popor" mai mult decât oricare altă generație anterioară și astfel au conferit modernitate însăși ideii de națiune. Prima mare încercare la care a fost supusă noua lor viziune a avut loc în primăvara popoarelor de la 1848.
Pentru intelectualii români, anul 1848 a marcat triumful ideii de națiune. În ambele Principate și în Imperiul habsburgic, ei și-au justificat cererile de independență sau autonomie politică prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei comunități etnice. În Moldova și Tara Românească, intelectualii au căutat să desființeze protectoratul Rusiei și să restabilească echilibrul istoric cu Imperiul otoman, în timp ce în Transilvania, în regiunea învecinată, Banat, aflată sub stăpânirea Ungariei, și în Bucovina ei și-au propus să unească toți românii într-un singur stat autonom. S-a analizat chiar ideea unirii tuturor românilor de o parte și de cealaltă a Carpaților, pe baza puternicelor legături etnice, lingvistice și culturale dintre aceștia. Revoluția română de la 1848 din Transilvania, a fost, la fel ca și în Principate, o revoluție a intelectualilor. Ei au fost cei care i-au formulat obiectivele și au conceput strategia de atingere a acestora. Scopurile urmărite erau ancorate în ideile specifice evoluției societății românești din Transilvania și, astfel, puneau accentul pe emanciparea națională.
Conducătorii români s-au găsit într-o dilemă. Pe de-o parte, ei au salutat reformele politice și drepturile civile susținute de liberalii maghiari din Ungaria, pe care aceștia promiteau să le extindă și în Transilvania, dar, pe de altă parte, doreau să asigure existența și progresul propriei lor națiuni. Curând, principala lor preocupare a devenit unirea Transilvaniei cu Ungaria. Unii dintre ei - mai cu seamă George Barițiu (1812-1893), editorul Gazetei de Transilvania care, din 1838, a devenit purtătorul de cuvânt al intelectualilor români - erau de acord cu unirea în schimbul garantării limbii și culturii române.
Bărnuțiu a devenit în scurt timp cel mai influent dintre intelectualii laici români, dar a recunoscut că va avea nevoie de sprijinul clerului românesc, ce avea o înrâurire considerabilă asupra țărănimii, în situația în care curentul condus de el urma să se transforme într-o mișcare de masă. Bărnuțiu a găsit în Andrei șaguna (1809-1873), episcopul Bisericii Ortodoxe, un cleric ce recunoștea forța ideii moderne de națiune, fiind în același timp un susținător al progresului social în cadrul valorilor creștine tradiționale.
Toate părțile au căzut de acord asupra principiilor și programului de acțiune, pe care le-au prezentat unei adunări naționale, ținute la Blaj pe data de 3/15 mai, la care au participat aproximativ 40 000 de oameni. în fruntea programului se situa declarația de independență a națiunii române și de egalitate a acesteia cu celelalte națiuni din Transilvania, precum și angajamentul de a apăra drepturile nou dobândite prin instaurarea unei ordini politice bazate pe principiile liberale ale epocii.
Acțiunile românilor, îndreptate împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria, au eșuat. La 18/30 mai, Dieta din Cluj, dominată de maghiari, a votat majoritar pentru unire. începând de la această dată, relațiile între conducătorii români și autoritățile ungare s-au deteriorat continuu. Până în toamnă, Bărnuțiu, Șaguna și susținătorii lor se raliaseră Curții de la Viena, opunându-se astfel naționalismului maghiar.
Către sfârșitul anului 1848, conducătorii români din Transilvania, Banat și Bucovina erau convinși că aveau nevoie de întregul sprijin al Curții de la Viena pentru a-și atinge obiectivele. Delegațiile tuturor celor trei provincii s-au întâlnit la Olmutz, în Boemia, unde Curtea se stabilise în urma izbucnirii unei revolte la Viena. Sub conducerea lui Andrei șaguna, la 13/25 februarie 1849, ei au prezentat împăratului Franz Joseph un nou program național, prin care se urmăreau unitatea națională și autonomia politică a tuturor românilor din Imperiul habsburgic. Nicicând înainte nu-și mai exprimaseră românii atât de clar idealul solidarității etnice în cadrul Imperiului. Programul mai ilustra credința românilor că federalismul era principala soluție a problemelor naționale din Imperiu.
Românii nu au reușit să-și atingă obiectivele nici la Olmutz, nici acasă. Curtea de la Viena a respins implicit propunerea lor de autonomie națională prin noua Constituție imperială, promulgată la 20 februarie/4 martie, care restabilea provinciile istorice ale Coroanei și nu făcea nici o referire la federalism. în aprilie, românii au fost atenționați să-și păstreze loialitatea față de împărat drept singura cale de urmat. în vara lui 1849, în Transilvania, o miliție românească condusă de Avram lancu - unui dintre organizatorii adunării naționale de la Blaj din mai 1848 — a organizat în Munții Apuseni rezistența împotriva armatei ungare.
În perioada aprilie-iulie 1849, într-o încercare disperată de a salva revoluția națională și liberală din Europa Centrală, Nicolae Bălcescu a căutat să facă posibilă reconcilierea dintre guvernul ungar și Avram lancu. El s-a întâlnit cu Lajos Kossuth, conducătorul Ungariei independente și cu Avram lancu, iar la sfârșitul lui iulie a fost încurajat de disponibilitatea ambelor părți de a ajunge la o înțelegere. Dar evenimentele de pe câmpul de luptă l-au copleșit. La mijlocul lunii august, forțe superioare austriece și rusești, care intraseră din mai în Transilvania, dinspre Tara Românească, au silit principala armată de câmp ungară să se predea, pentru ca, până la sfârșitul lunii, orice rezistență organizată să înceteze.
Revoluția românilor de la 1848-1849, reprezintă o etapă pe drumul făuririi visului secular al tuturor românilor, acela de realizare a unității naționale. Mulți dintre cei care au alcătuit “generația pașoptistă”, au fost participanți direcți la realizarea unirii din vremea lui Alexandru Ioan Cuza și apoi la momentul istoric al obținerii independenței naționale, unde și-au adus o contribuție însemnată, cum a fost cazul lui Mihail Kogălniceanu, devenit prim- ministru în vremea domnitorului Cuza și apoi, ministru de externe în vremea domnitorului Carol I. Iată de ce, trebuie să apreciem cum se cuvine efortul înaintașilor noștri, având datoria de a-i promova în mentalul colectiv pe toți “făuritorii de țară” căci poporul care nu-și respecta înaintașii, este condamnat la pieire.
Bibliografie:
Istoria României, Mihai Bărbulescu, Editura Corint, București, 2007;
Istoria românilor, Dan Berindei, Editura Cartex, București, 2008;
Istoria lumii, Imanuel Geiss, Editura All Educațional, București, 2008.
http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/Secolul-luminilor-in-tarile-ro62672.php
http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/Inceputurile-statului-modern44817.php
http://scoala2.blogspot.com/2010/01/revolutia-romana-de-la-1848.html
http://www.taraiancului.ro/data/fotografii/tebea2/rev1848.doc
http://docs.exdat.com/docs/index-195248.html?page=37
Publicat de:
Lățea Florin
Profesor de istorie, la Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare”, Buzău.