Unirea Transilvaniei cu România
În contextul istoric din toamna anului 1918, în care Puterile Centrale au fost înfrânte iar imperiul Austro-Ungar se prăbușea politic, economic și militar, mișcarea națională a românilor din Transilvania a cunoscut noi valențe, creându-se condițiile optime pentru obținerea independenței naționale.
La 12 octombrie 1918 a fost convocată la Oradea ședința comitetului executiv al Partidului Național Român din Transilvania, care a avut ca rezultat elaborarea „Declarației de autodeterminare a românilor din Ardeal și Ungaria”, cunoscută și sub numele de „Declarația de la Oradea”.
Întrunirea s-a ținut în casa avocatului Aurel Lazăr unde s-a constituit un comitet lărgit format din opt membri: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida - Voevod, dr. Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ioan Ciordaș și trei invitați: Sever Dan, Gheorghe Popovici și Gheoghe Crișan.
În ziua de vineri 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida - Voevod citește în Parlamentul de la Budapesta Declarația de independență a Transilvaniei. Acesta fiind „Declarația de autodeterminare a românilor din Ardeal și Ungaria”, adoptată de către comitetul executiv al Partidului Național Român la 12 octombrie 1918 la Oradea.
Alexandru Vaida-Voevod a fost unul din oamenii care au făcut posibilă Unirea Transilvaniei cu România, actul de voință al românilor transilvăneni, votat și adoptat la Alba Iulia pe baza principiului „Dreptului la autodeterminare al popoarelor”. În Parlamentul de la Budapesta, Alexandru Vaida-Voevod a declarat: ...„Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare națiune poate dispune, hotărî singură și liber de soarta sa..., națiunea română din Ungaria și Ardeal dorește să facă acum uz de acest drept și reclamă în consecință și pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură așezarea ei printre națiunile libere”.
Consiliul Național Român Central (CNRC) ia naștere la Budapesta în noaptea de 30 octombrie 1918 și este constituit din reprezentanții Partidului Național Român din Transilvania și a Partidului Social Democrat al românilor din Transilvania. Consiliul a fost constituit pe bază de paritate, câte șase reprezentanții din fiecare partid, de la P.N.R, Aurel Lazăr, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Teodor Mihali, Aurel Vlad, Ștefan Cicio Pop și șase Social Democrați, Ion Flueraș, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Iosif Jumanca, Baziliu Surdu și Enea Grapini. Consiliul Național Român Central își începe activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ștefan Cicio Pop. În aceiași perioadă CNRC la cooptat ca membru pe dr. Iuliu Maniu, care se întorsese de pe front.
La 6 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central (CNRC) a dat publicității documentul „Manifestul Către Națiunea Română”, prin care se arăta necesitatea constituirii gărzilor naționale, organizații populare de apărarea intereselor naționale ale românilor și ale naționalităților conlocuitoare. „Manifestul Către Națiunea Română” a fost argumentat din perspectiva etnico-istorică, demografică și politico-diplomatică motivând și argumentând dreptul românilor transilvăneni la autodeterminare.
Manifestul adresat națiunii române din Transilvania chema pe fiii acesteia să se înroleze în Garda Națională Română pentru a contribui la menținerea ordinii, astfel încât națiunea română să apară în fața lumii „în deplina ei curățenie, nepătată în întreaga ei splendoare”. „Fiecare soldat român este dezlegat de jurământul împăratului, are liberă voie să intre în Sfatul Militar Național Român (Garda Națională Română), să poarte simbolul mândru al suveranității lui naționale, tricolorul, și este supus numai și numai Consiliului Național Român”. Astfel că numeroși ofițeri și soldați transilvăneni s-au separat de comandamentele armatei austro-ungare.
La Viena s-a format Senatul Central al ofițerilor și soldaților români, care a avut ca scop să adune toți soldații și ofițerii români din Austria pentru a pleca în Transilvania și a se pune la dispoziția Consiliului Național Român Central. Responsabilitatea conducerii acestui organism militar care își propunea să pună bazele organizării Armatei Române din Transilvania, i-a revenit lui Iuliu Maniu la al cărui îndemn și cu sprijinul Senatului militar de la Viena, numeroase unități militare, alcătuite din români au ieșit de sub comanda austro-ungară și au depus jurământ de credință față de reprezentanții Consiliului Național Român Central din Transilvania.
În același timp s-au format Consiliile Naționale și Gărzile Naționale care au reprezentat unul dintre obiectivele fundamentale ale strategiei mișcării de eliberare a românilor din Transilvania. Gărzile Naționale au sprijinit activitatea Consiliilor Naționale românești, care au preluat conducerea localităților de la autoritățile maghiare, și care au exercitat un rol decisiv în menținerea ordinii, disciplinei, respectarea legalității și aplicarea măsurilor democratice, politico-naționale, menite să pregătească condițiile propice pentru desfășurarea adunărilor naționale locale și a Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia.
Ziarul Adevărul publica la 10 noiembrie 1918, pe prima pagină Manifestul CNRC, cu apelul: „Din toate localitățile romanești să se formeze câte o garda națională”.
La data de 10 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central (CNRC) a adresat Consiliului Național Maghiar, un ultimatum, aducându-i la cunoștință că, în virtutea „dreptului de liberă dispozițiune a neamurilor, procedează la preluarea neîntârziată a guvernării în teritoriile locuite de români”. Prin acest document CNRC se angaja să garanteze ordinea publică și securitatea averii și a persoanelor, indiferent de naționalitate, „În caz contrar românii din Transilvania se vedeau nevoiți să aducă la cunoștința poporului, a țării și a întregii lumi, printr-o proclamație separată, că exercitarea dreptului de autodeterminare pentru ei a devenit imposibilă”. În caz de refuz, Consiliul Național Român Central preciza că „nu-și mai asuma nicio răspundere pentru evenimentele viitoare, întreaga răspundere revenind guvernului maghiar”. Acest ultimatum a fost semnat de președintele Consiliului Național Român Central, Ștefan Cicio Pop. Termenul de îndeplinire fiind fixat la 12 noiembrie 1918, la ora 18.
Negocierile din 13-14 noiembrie 1918 de la Arad, dintre delegația CNRC condusă de Iuliu Maniu și delegația guvernului maghiar, condusă de ministrul Jászi Oskár, negocieri în care nu s-a ajuns la nicio înțelegere deoarece Iuliu Maniu s-a pronunțat pentru ruperea definitivă a Transilvaniei de Ungaria. În seara de 14 noiembrie, Consiliul Național Român Central a transmis poporului român din Transilvania un comunicat prin care anunța că tratativele purtate cu delegația maghiară nu au dus la nici un rezultat, deoarece intenția românilor era desfacerea totală. A doua zi 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central ia hotărârea de a declara Unirea românilor transilvăneni, crișeneni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul României într-o Mare Adunare Națională. Hotărârea este cuprinsă în Regulamentul pentru alegerea deputaților care urmau să voteze Unirea cea Mare. Este pentru prima dată când bărbații și femeile aveau dreptul de a-și exprima votul direct.
La 18 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central (CNRC) a elaborat un manifest: „Către popoarele lumii”, redactat de Vasile Godiș, adresat puterilor Antantei prin care declara separate de Austro-Ungaria părțile românești ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului, Bihorului. Documentul menționa: „aceste teritorii formează acum cu România un stat unic, liber, independent. Noi declarăm, irevocabilă voința locuitorilor acestor regiuni de a deveni și de a rămâne cetățeni ai României Mari și rugăm... să se ia act de această declarație”. Manifestul „Către popoarele lumii”, a fost semnat în numele „Marelui Sfat al Națiunii Române” de Ștefan Cicio Pop și de Gheorghe Crișan în calitate de secretar.
La 20 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central anunță convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, pentru data de 1 Decembrie 1918. Orașul Alba Iulia fiind numit în Actul Convocării, „Cetatea istorică a neamului nostru”.
La 1 decembrie 1918, în sala Casinei din Alba Iulia (sala de festivități și recepții al armatei austro-ungare) s-au adunat cei 1.228 de delegați aleși din toate localitățile Transilvaniei. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Delegații au votat unirea Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei, Bihorului şi Banatului cu România. Astfel se desăvârșea Marea Unire și se realiza visul de secole al românilor, România Mare.
Rezoluția Marii Adunării Naționale de la Alba Iulia este adoptată cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită „Marele Sfat Național”, compus din 250 de membrii. Acesta va numi un guvern provizoriu numit „Consiliul Dirigent”.
După adoptarea actului istoric al Mari Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă în aclamații hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918. Suprafața României Mari a fost de 295.049 km pătrați și o populație de 16.500.000 de locuitori.
La 2 decembrie 1918, se întrunește „Marele Sfat Național” în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii, avându-l președinte pe Iuliu Maniu. Consiliul Dirigent, care a avut sarcina de a administra teritoriul Transilvaniei.
La 24 decembrie 1918, Regele Ferdinand I al României emite Decretul-lege de Unire a Transilvaniei cu vechea Românie și Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei, potrivit căruia serviciile publice rămân sub conducerea Consiliului Dirigent, în administrația guvernului României trecând afacerile străine, armata, căile ferate, poștele, telefoanele, circulația financiară, împrumuturile publice și siguranța generală a statului.
La 29 decembrie 1919, Parlamentul României votează legile de ratificare a Unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.
Consiliile naționale românești locale care au activat sub conducerea Consiliul Național Român Central, și-au încetat activitatea la 6 februarie 1919. Consiliul Dirigent, organismul legislativ și executiv al Transilvaniei, și-a continuat activitatea până în data de 4 aprilie 1920, când a fost dizolvat de către guvernul României.
La Trianon, în 4 iunie 1920, se încheie Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria, cunoscut și ca „Tratatul de la Trianon”. Odată cu tratatul de pace este obținută recunoașterea internațională a Marii Uniri de la Alba Iulia.
Nota: Acest articol este proprietatea website-ului Freepedia Edu. Orice preluare se poate face în limita a 350 de caractere cu link către pagina articolului.