Relațiile dintre Moldova și Țara Românească în Evul Mediu

Cooperare, conflict și unire într-un context internațional complex

Evul mediu a reprezentat o perioadă de formare a naționalităților și chiar de înflorire a lor, sub semnul „tinereții etnologice”, cum Eminescu scria. Constituirea societății românești nu a fost un cadou al providenței, ci o sinteză de contradicții dintre pretențiile rivalilor de a cuceri pământul țării românești și luptele conducătorilor români de a transforma un „pământ al nimănui” într-o ființă statală. Așa cum a relevat Șerban Papacostea, mergând pe firul unei constatări a lui Nicolae Iorga, „statul românesc a fost expresia unei națiuni în devenire, (...) produsul unui singur și aceluiași popor, cel român.”

Disputa dintre marile puteri contemporane pentru revendicarea teritoriului românesc este o rezultantă a importanței poziției geo-strategice a Țării Românești și a Moldovei. Marile drumuri ale comerțului internațional dintre Occident și Orient străbăteau statele medievale românești, care participau direct la exploatarea comerțului pontic. Prin legăturile comerciale pe care le mijlocea, Brașovul, Lwowul, Dunărea de Jos și Marea Neagră reprezentau puncte economice esențiale. Potrivit lui Șerban Papacostea, pentru Ungaria, anexarea Țării Românești reprezenta o necesitate, întrucât, la începutul secolului al XIII-lea, Veneția îi blocase accesul la Marea Adriatică. Regele Bela al IV-lea scria, în memoriul înaintat lui Inocențiu al IV-lea, că urmărea să își extindă stăpânirea „cât se întinde Dunărea, până la marea constantinopolitană”.

Interesul Poloniei asupra teritoriului Moldovei este generat de obiectivul de a ocoli vămile tătărești, precum și vicisitudinile politice din lumea tătară. În desfășurarea schimbului cu lumea orientală, Lwowul îndeplinea, față de regatul polon, funcția pe care Brașovul o avea în sistemul de relații comerciale internaționale ale regatului ungar. Odată cu întregirea teritorială a Moldovei spre gurile Dunării și spre mare, prin anexarea Cetății Albe, este atestat cel dintâi contact politic dintre moldoveni și Caffa, centrul sistemului genovez pontic.

Relațiile dintre Țara Românească și Moldova au cunoscut, de-a lungul secolelor XIV-XVI, atât momente de cooperare, cât și de conflict. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, raporturile dintre cele două state medievale au oscilat, în funcție de voievodul care a preluat conducerea Moldovei. În primii ani de domnie, acesta a stabilit o alianță cu Petru Mușat, în 1389, datorită căreia a reușit să încheie un tratat de pe o poziție de egalitate cu regele Poloniei, Vladislav Iagello, la Radom, la 10 decembrie 1389. Scopul acestei alianțe era de a contracara tendințele hegemoniste ale regatului ungar asupra Țării Românești.

În anul 1399, odată cu urcarea la tronul Moldovei a lui Iuga Ologul, relația dintre cele două state s-a răcit considerabil. Iuga Ologul a fost contestat, încă de la început, de fratele său vitreg, Alexandru, care la moartea tatălui lor, s-a refugiat la Curtea de Argeș, sub protecția lui Mircea cel Bătrân. Documentele vremii vorbesc despre faptul că, în 1400, Mircea Vodă a intrat în Moldova în fruntea unei oștiri, l-a îndepărtat pe Iuga de la conducere, l-a luat ostatic în Țara Românească și l-a numit domnitor al Moldovei pe Alexandru. În primul an de domnie, voievodul moldovean a încheiat un tratat de alianță și bună vecinătate cu Mircea cel Bătrân, prin care s-a rezolvat problema de hotar dintre cele două țări. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre statele române au rămas cordiale.

În a doua parte a domniei sale, relațiile lui Alexandru cel Bun cu urmașii lui Mircea au fost de cooperare și ajutor reciproc, dovadă că i-a acordat sprijin lui Radu al II-lea, unul din fiii lui Mircea cel Bătran, împotriva lui Dan al II-lea, care era susținut de Sigismund de Luxemburg. În 1420, Alexandru a respins un atac al turcilor asupra Chiliei, aceasta fiind primul conflict dintre moldoveni și turci. În 1423, intervenția lui Sigismund împotriva lui Radu al II-lea a avut drept urmare înlocuirea acestuia cu Dan al II-lea. De altfel, relațiile lui Alexandru cu regele maghiar au fost mai tot timpul tensionate, acesta fiind nemulțumit de stăpânirea domnului moldovean asupra Chiliei, primită în 1422 de la Radu al II-lea. Încercările lui Sigismund de a prelua Chilia au întâmpinat opoziția lui Alexandru, sprijinit și de marele cneaz al Lituaniei, Vitold. În 1429, Dan al II-lea, domnul Țării Romanești, a făcut o încercare de recuperare a Chiliei, pătrunzând cu oștile în Moldova. După ce a fost înfrânt în campanie de Alexandru cel Bun, în vara anului 1431, Dan a fost înlocuit cu Alexandru Aldea, protejatul lui Alexandru cel Bun.

În primăvara anului 1457, evoluția relațiilor moldo-muntene părea a anunța o viitoare colaborare fructuoasă între Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, ca urmare a sprijinului militar acordat de Țara Românească lui Ștefan, în bătălia de la Doljești. Campania avea drept obiectiv îndepărtarea lui Petru Aron și ocuparea tronului Moldovei. Acest fapt i-a creat, lui Vlad Țepeș, un ascendent politic asupra domnitorului moldovean, constituindu-se, astfel, premisele unui protectorat muntean asupra Moldovei. Opțiunile contradictorii de alianță în politica externă a celor doi conducători, dintre anii 1459-1461, îi vor așeza în tabere aflate în opoziție, fapt ce va duce la dezvoltarea unor raporturi bilaterale. Astfel, la 4 aprilie 1459, la Overchelăuți, Ștefan cel Mare semnează un tratat de vasalitate față de regele polon, Cazimir al IV-lea, care a reprezentat un prin pas spre încadrarea Moldovei în sistemul de alianțe polono-otoman. Această opțiune a însemnat, totodată, răcirea relațiilor cu fostul susținător și protector, Vlad Țepeș, care făcea primii pași spre încheierea unei alinațe cu regele Ungariei, Matei Corvin. Conform lui Șerban Papacostea, „restabilirea legăturii cu Polonia însemna implicit îndepărtarea de Ungaria și Țara Românească, proces care avea să se desfășoare în anii următori până la ultima consecință. Primul indiciu al antagonismului datează încă din anul următor înțelegerii cu Polonia.”

Azilul politic acordat de Matei Corvin lui Petru Aron a tensionat mai mult relațiile dintre cele două țări române. La 1 octombrie 1460, a fost încheiată o înțelegere între sașii și secuii din Transilvania și Vlad Țepeș, potrivit căreia, cele „șapte plus două scaune ale sașilor, de asemenea și orașul Brașov cu Țara Bârsei și orașul Sibiu” se angajau să-i acorde domnului Țării Românești „un ajutor de 4000 de oameni înarmați” în cazul unui atac survenit „din partea turcilor sau al țării Moldovei”.

Deschiderea conflictului cu turcii de către Vlad Țepeș, în 1461, au deteriorat și mai mult raporturile cu Ștefan cel Mare. În consecință, domnul Moldovei se orientează spre alianța polono-otomană, iar, la 2 martie 1462, va presta un nou omagiu vasalic regelui Poloniei Cazimir al IV-lea. În jurământul depus, acesta se angaja că „nu vom înstrăina nicio țară, niciun ținut, niciun oraș și niciun feud fără voința și fără învoirea anume a pomenitului domn și crai al nostru și a Coroanei, prin niciun mijloc; dimpotrivă, dacă ceva din acestea s-ar fi înstrăinat, pe acelea vrem să le câștigăm înapoi și le vom câștiga”.

Momentul culminant al conflictului moldo-muntean îl reprezintă asediul Chiliei organizat de Ștefan cel Mare, în iunie 1462. Cetatea reprezenta un punct strategic de o importanță deosebită, care permitea controlul asupra gurilor Dunării, precum și un însemnat debușeu comercial. Vlad Țepeș și-a asumat sarcina apărării Chiliei, care era, astfel, inclusă în sistemul defensiv al Țării Românești. Asediul a reprezentat un eșec pentru Ștefan cel Mare, fiind învins de trupele muntene. În a doua jumătate a anului 1462, concomitent cu retragerea otomană din Țara Românească, domnitorul moldovean a atacat oastea condusă de Vlad Țepeș, fapt relevat de Laonik Chalkokondyl: „Și atunci Negrul Bogdan s-a pornit cu năvală să intre în țara dacilor , era însă oprit de una din părțile oștirii care fusese rânduită acolo să păzească țara [...]. După ce Vlad, ținându-se aproape de urma oștilor împăratului, a ucis într-una orice se desprindea, fie călăreț de pradă, fie oștean pedestru, el însuși s-a îndreptat asupra domnului Bogdaniei Negre”.

În același an, Vlad Țepeș a fost trădat de boieri care l-au acceptat ca domnitor pe Radu cel Frumos. Țepeș s-a refugiat în Transilvania, crezând că va fi ajutat de Matei Corvin, dar acesta l-a acuzat că a trădat lupta antiotomană și l-a închis în cetatea de la Buda. În 1457, a fost eliberat la intervenția lui Ștefan cel Mare și s-a întors ca domn în Țara Românească. După o domnie scurtă de aproximativ două luni, a fost trădat de boierul Albu, la uneltirile făcute de Laiotă Basarab, și ucis. În acest context, Ștefan cel Mare întreprinde o nouă expediție în Țara Românească și îl numește la conducere pe Basarab cel Tânăr Țepeluș, alungându-l pe Basarab Laiotă cel Bătrân, omul turcilor. Conform interpretării cronicarului polon Jan Dlugosz, prin acest act, Ștefan cel Mare a pus „sub stăpânirea sa toată Țara Românească și a alungat din ea pe turci”, „și-a făcut-o supusă sie”, ceea ce l-a determinat pe istoricul Ioan Ursu să afirme că „prin aceste măsuri, el a făcut din Muntenia o țară unită cu Moldova. (...) În unele scrisori externe el se întitulează «domn a toată Moldovlahia». Pentru o clipă, România a fost, după sistemul de atunci, realizată”. Însă, în vara anului 1478, Țepeluș a încheiat pace cu otomanii și s-a supus sultanului.

Cuceririle otomane din secolul al XVI-lea au reconfigurat harta politică a Europei. Pentru a contracara ofensiva otomană și a-i alunga pe turci din Balcani, țările europene au căutat să formeze alianțe. Astfel s-a născut Liga Sfântă, alianță antiotomană înființată de papa Clement al VIII-lea, din care făceau parte Statul papal, Ducatele italiene Mantua, Ferrara, Toscana și Imperiul Habsburgic. În februarie 1594, Papa de la Roma și împăratul habsburgilor s-au adresat domnului Moldovei, Aron Tiranul, care au acceptat să intre în coaliție. Conform tratatului semnat la Iași, împăratul promitea „că-1 va apăra cu cea mai mare credință și statornicie pe susnumitul strălucit principe, domnul Aron al Moldovei, domeniile căruia le alipește și încorporează, și pe supușii săi, și acei care aderă la Sfântul Imperiu Roman, împotriva oricăror pângăritori, împotriva oricărei puteri turcești sau altor inamici”.

De-a lungul domniei lui Mihai Viteazul, relația dintre Țara Românească și Moldova cunoaște o evoluție sinusoidală. În vara anului 1594, Aron-Vodă a semnat o înțelegere cu Mihai Viteazul, prin care a stabilit strânse legături cu domnitorul moldovean, pe care îl numea „fratele meu, cu care făcusem jurământ ca unul pentru altul să ne punem capul”. La începutul lunii noiembrie 1594, Sigismund Bathory a aderat la coaliția moldo-munteană. Imediat după aceasta, Mihai Viteazul a organizat o campanie împotriva turcilor, urmat de domnul Moldovei, Aron-Vodă. Noua revoltă a țărilor române împotriva Porții a fost cauzată de situația grea în care se aflau acestea la sfârșitul secolului al XVI-lea, caracterizată prin creșterea tributului și a celorlalte dări față de Imperiul Otoman.

Raporturile dintre cele două state române se deteriorează în contextul în care, la conducerea Moldovei, a fost impus Ieremia Movilă, care a adoptat o politică favorabilă otomanilor. Domnitorul Țării Românești a decis să readucă Moldova în frontul antiotoman. Drept urmare, în anul 1600 a organizat o campanie prin care l-a alungat pe Ieremia Movilă de la conducerea țării. Pe 20 mai, Mihai Viteazul anunța comisarii imperiali din Transilvania: „Moldova ... am luat-o ... astăzi sub stăpânirea noastră”. Ulterior, pe 27 mai, Mihai vine la Iași, de unde emite câteva documente interne în care se intitulează „domn al Țării Românești, Ardealului și toată Țara Moldovei”.

Contextul internațional în care s-a realizat unirea era, însă, unul dificil și complex, pentru că Imperiul Habsburgic manifesta pretenții hegemonice asupra Transilvaniei, Polonia urmărea să controleze Moldova, iar Imperiul Otoman voia să păstreze suzeranitatea asupra celor trei țări române. Astfel, unirea de la 1600 era în pericol. În septembrie 1600, nobilimea maghiară, nemulțumită de politica domnitorului român, s-a revoltat împotriva lui Mihai Viteazul cu sprijinul generalului austriac Gheorghe Basta. Confruntarea dintre forțele Țării Românești și nobilimea maghiară a avut loc la 28 septembrie, la Mirăslău, unde Mihai Viteazul a fost învins. În aceeași perioadă, a fost pierdută și Moldova în favoarea polonezilor, care-l susțineau pe Ieremia Movilă. Între octombrie și noiembrie 1600, armatele poloneze au intrat în Țara Românească, iar Mihai a fost învins la Bucov și Curtea de Argeș. La conducerea Țării Românești a fost numit Simion Movilă.

Concluzionând, de-a lungul secolelor XIV-XVI, relația dintre Țara Românească și Moldova a cunoscut o evoluție oscilantă, în funcție de contextul internațional, dar și de paradigma de desfășurare a politicii interne. Specific spațiului românesc a fost menținerea diviziunii politice, atât la sud, cât și la est de Carpați, ca o rezultantă a poziției geo-strategice pe care o ocupa, a intereselor economice și politice ale marilor puteri. Din acest motiv, perioadele de cooperare dintre state au alternat cu cele de conflict. Ca o încununare a evoluției raporturilor dintre cele două țări române pe parcursul celor secolelor XIV-XVI, în anul 1600, Mihai Viteazul reușește să realizeze unirea provinciilor locuite de români, ce-i drept efemer și instituțional incomplet. Totuși, exemplul faptei sale avea să rămână nemuritor, să fie reînviat în noi dimensiuni și să ducă la constituirea și consolidarea României. Așa cum afirma Nicolae Iorga, „de la 1600 niciun român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de curată și desăvârșire tragică”.

 

Referințe bibliografice:

Brătianu Gh. I., Tradiția istorică despre întemeierea statelor medievale românești, București, 1980, (Chișinău 1991).
Istoria românilor, vol. IV-VI, București, 2001-2002.
Papacostea Șerban, Evul mediu românesc: realități politice și curente spirituale, București, 2001.
Panaitescu Petre, Mihai Viteazul, București, 2002.
Papacostea Șerban, Geneza statelor medievale românești, Cluj, 1988.
Stoicescu Nicolae, Unitatea românilor în Evul Mediu, Editura Academiei, București, 1983.
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediție revăzută și completată de P.P. Panaitescu, București, Ed. Academiei, 1959.
Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, B, Țara Românească, C, Transilvania, București, 1975-prezent.
Ioan Ursu, Ștefan cel Mare, domn al Moldovei de la 12 aprilie 1457 până la 2 iulie 1504, București, 2004.