Pământul roditor al Transilvaniei, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate frumusețile naturale.. a fost colțul de țară de unde s-au ridicat nenumărate personalități culturale de seamă, cum tot această țară mândră și binecuvântată (N.Bălcescu), a constituit din cele mai îndepărtate timpuri și până astăzi izvorul de inspirație pentru aceleași personalități și multe altele, de sub a căror condei s-au înălțat cântece pline de speranță și mândrie națională, de onoare și libertate, pentru o viață tot mai bună pe acest pământ.
Patriarhul Dr. Miron Cristea, cu numele de botez Ilie, s-a născut la 18 iulie 1868, în Toplița, într-o familie simplă de țărani români. A învățat la liceul grăniceresc din Năsăud, apoi la Institutul Teologic din Sibiu și Universitatea din Budapesta, unde a obținut doctoratul în Litere, pe baza unei teze intitulate „Mihai Eminescu - viața și opera”, în limba maghiară. Reîntors de la studii a fost mai mulți ani secretar, apoi, asesor consistorial (consilier), la Arhiepiscopia Sibiului.
Cariera publică și-o începe ca învățător la Orăștie, în anul 1891. În anul următor este trimis de mitropolitul Sibiului, Miron Românul, să studieze literele și filozofia la Universitatea din Budapesta. În acesta perioadă, ia parte activă la toate manifestațiile studențești, colaborând, totodată, cu diverse publicații: Tribuna, Dreptatea, Telegraful, Gazeta Transilvaniei. La 18 mai 1895, la Universitatea din capitala ungară, este declarat doctor în filozofie și filologie modernă.
Una dintre cele mai relevante lucrări publicate a fost o lucrare despre iconografia Bisericii Ortodoxe, alta, despre noua Catedrala Mitropolitană Sibiu, ridicată între anii 1902-1906. La 21 noiembrie 1909, a fost ales, iar la 25 aprilie 1910 a fost instalat ca Episcop al Caransebeșului.
În 1918, a făcut parte din delegația pentru actul Unirii de la București, fiind unul dintre luptătorii pentru unitatea națională.
Miron Cristea a fost recunoscut ca luptător neostenit și temerar pentru drepturile românilor de pe pământul transilvan, pentru evoluția lor culturală și spirituală.
În perioada 18-31 decembrie 1919 a fost investit și înscăunat ca Mitropolit Primat, iar în 1925 a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Pe plan gospodăresc trebuie consemnat faptul că, actualul Palat Patriarhal a fost ridicat prin ostenelile lui Miron Cristea, iar în localitatea sa de naștere, Toplița, s-a ridicat un schit din lemn, existent și astăzi, cu clădirile anexe necesare, având hramul Sfântul Proroc Ilie și Monumentul Eroilor de la Toplița - Secu.
Patriarhul Miron Cristea își are meritele sale și în ceea ce privește întărirea relațiilor bisericilor noastre cu alte biserici creștine, prin vizitele care le-a făcut la locurile Sfinte, în mai 1938, precum și Congresele sau Conferințele inter-teologice, care s-au ținut fie la noi în țară sau peste hotare.
În martie 1939, a plecat la Cannes, în Franța, datorită unor probleme de sănătate, se ridică dintre pământeni, să intre în eternitate, în ziua de 6 martie 1939, fiind adus înapoi în țară și îngropat în Catedrala Patriarhală, din București.
Patriarhul Miron Cristea a fost o mândrie a bisericii și o înălțare a prestigiului ei. A lăsat amintirea unui om bisericesc, mare diplomat și, totodată, un mare om de cultură.
Octavian Codru Tăslăuanu (1 februarie 1866- 22 octombrie 1942)
Din "Spovedaniile" sale aflăm că „Familia noastră e de origine din Moldova, de unde a trecut în Ardeal pe vremea fanarioților”. Strămoșii, doi frați, preotul Toma și un țăran, din ținutul Tazlăului, precum va consemna, „au luat toiagul pribegiei, alungați de cine știe ce urgie și au trecut munții oprindu-se în Toplița de pe Valea Mureșului”
Scriitorul și publicistul Octavian Codru Tăslăuanu se înscrie în șirul figurilor literare, nu neapărat ca o rază strălucitoare, dar ca o voce deloc neglijabilă, când discretă și delicată, când tumultoasă și plină de elan. A publicat lucrări prin intermediul revistei „Luceafărul”, pe care a și condus-o cu multă pasiune: „A făcut din foaia câtorva studenți timizi de la Budapesta, revista cea mai citită și cea mai prezentabilă din România”. La aceste cuvinte se adaugă propriile mărturisiri: „De multe ori lucram până după miezul nopții, îmbucând în loc de cină mezeluri și golind câte o sticlă de bere și așa m-am făcut mucenicul Luceafărului, jertfeam aproape întreaga leafă pentru acoperirea cheltuielilor de tipar și uitam să mă hrănesc cu zilele”.
Poate de aceea scrisul său a fost în mare parte o torță vie pentru românii din Ardeal și al celor de dincolo de Carpați spre împlinirea visului de unitate și libertate.
Elanul și potențialul lui spiritual s-a remarcat, încă, din anii tinereții în cadrul liceelor românești de la Năsăud, Brașov, Blaj pentru a-l transforma apoi într-o mare energie națională la București, Budapesta, Sibiu și Iași, el reprezentând pretutindeni o puternică conștiință românească și o putere de muncă dintre cele mai impunătoare.
Născut printre țărani, nepot și fiu de preot, Tăslăuanu nu s-a îndepărtat niciodată de sufletul și vetrele lor, având convingerea că viața satelor noastre nu a fost încă cunoscută în toată profunzimea ei, satul românesc cu toată viața, filozofia și poezia sa trebuind să fie redescoperită. Crezul său, cu privire la datoria omului fată de virtuțile sale și față de semenii săi, a fost exprimat prin această lapidară maximă: „Idealul trebuie căutat în cea mai înaltă expresie a vieții”.
În anii crispați ai neutralității 1914-1916 și apoi în anii grei ai războiului, Tăslăuanu a fost necontenit pe baricadele luptei pentru unitatea națională.
La 1 decembrie 1918, la AIba Iulia, Marea Adunare a poporului român din Transilvania consfințește definitiv actul istoric al Unirii Transilvaniei cu România. Ca o recunoaștere a meritelor sale, Tăslăuanu este numit membru al Marelui Sfat Național din Ardeal, organ ales de Adunarea de la Alba Iulia. La primele alegeri parlamentare (noiembrie 1918) este desemnat în parlament ca deputat de Tulgheș. Tot în acest an este ales și vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români. Între 13 și 16 noiembrie 1920 Tăslăuanu deține funcția de ministru al Comerțului și Industriei, iar între 16 noiembrie și 31 decembrie al aceluiași an, pe cea de ministru al Lucrărilor Publice. Va demisiona din guvern la 1 ianuarie 1921 din pricina atacurilor furibunde ale presei liberale, fiind jignit și batjocorit de politicienii vremii, în interesele cărora lovise prin reformele care le inițiase.
Odată visul împlinit, visul unui neam întreg, visul moștenit de la Burebista și Decebal, visul lui Mihai Viteazul, a lui Nicolae Bălcescu, a lui Mihai Eminescu, Tăslăuanu a devenit memorialistul vremilor de obidă, memorialistul marii generații care a realizat Unirea de la Alba-Iulia.
La data de 22 octombrie 1942, după o lungă suferință, Octavian Codru Tăslăuanu, încetează din viață, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, din București, alături de marii ctitori ai culturii românești.
În prezent, atât în Toplița, cât și în localitatea natală, Bilbor există scoli și un liceu care îi poartă numele.
Viața și activitatea celor mai de seamă oameni de cultură din trecut sunt străbătute ca de un fir roșu de dragoste și devotament față de popor și patrie, de dorința arzătoare de a sluji idealurilor celor mulți, de un grandios spirit de jertfă pentru cauza libertății noastre naționale.
Publicat de:
Profesor, Suciu Elena Mihaela, Toplița.