Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie - Principii morale și religioase

Voievodul cărturar Neagoe Basarab, a fost contestat mult timp, din păcate, chiar de către iluștri istorici și filologi români, atât ca om politic, cât și ca autor al Învățăturilor, considerate drept un amalgam de colaje din texte stereotipice religioase adunate de un monah în secolul al XVII-lea între pereții chiliei sale și care nu avea cunoștință de realitățile societății feudale din prima jumătate a secolului al XVI-lea, drept urmare lucrarea nu prezenta interes pentru istorie și literatură.

A.D. Xenopol înfățișează domnia lui drept „o lungă urmare de ceremonii religioase” și de aceea, Neagoe „nu mai avea răgazul trebuitor pentru a se mai îndeletnici și cu alte afaceri. (A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. A III-a, vol. IV, București, p. 178)

Politica lui Neagoe era caracterizată de același autor astfel: către turci slugărie înjositoare, către unguri închinare după principiul bisericesc... capul plecat sabia nu-l taie (A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. A III-a, vol. IV, București, p.179), dovedind necunoașterea realităților sociale din prima jumătate a secolului al XVI-lea și neînțelegând abilitatea politică a domnitorului muntean.

Chiar mai mult, paternitatea Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, acest „falnic monument de literatură politică, filosofie și elocvență la străbunii noștri”, așa cum o numise B.P. Hașdeu cu mult înainte, Învățături care sintetizează spiritul românesc, a fost contestată la începutul secolului trecut de către Demostene Russo „despuindu-l pe voievod și de calitățile lui ca om de cultură.” (Manole Neagoe, 1971)

Și astfel, unei opere care era nu doar cel mai valoros document ce lumina istoria Evulu Mediu românesc din secolul al XVI-lea cu mentalitățile lui, organizarea politică și socială, ci și „expresie generală a vechii civilizații românești”, așa cum o numește Dan Zamfirescu, îi era negată adevărata valoare și nefolosită îndeajuns.

Din fericire, valoarea Învățăturilor și a persoanei domnitorului cărturar a fost reafirmată cu tărie de cercetători precum V. Grecu, T. G. Bulat și alții, între care cel mai de seamă a fost fără îndoială, Dan Zamfirescu, a cărui pledoarie pentru autenticitatea lucrării și paternitatea lui Neagoe susținută în Romanoslavica, volumul VIII, 1963 și republicată în „Studii și articole de literatură română veche”, a încheiat definitiv această controversă, demonstrând că Învățăturile reprezintă prima mare carte a gândirii românești și „expresie integrală a sufletului românesc”, iar pe Neagoe Basarab, așa cum afirmase B. P. Hașdeu încă din 1878, un „principe artist și filosof care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepțională de pace și cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulți secoli, scurtul interval dintre 1512 – 1521.” (Societatea Culturală „Neagoe Basarab” din Curtea de Argeș, 1972, p.273)

„Domn cu apucături împărătești”, cum îl numește Nicolae Iorga, asemenea împăraților bizantini preocupați de problemele teologice, care uneori renunțau la tron spre sfârșitul vieții pentru a îmbrăca haina călugăriei, sau care practicau asceza dormind pe jos în camera de purpură a Palatului de aur, sau ca Justinian care a scris opere teologice, ca și alți bazilei bizantini, Neagoe Basarab era la curent cu problemele teologice. Dovadă în acest sens este cererea lui Neagoe către Manuil de Corint, marele retor al Patriarhiei de Constantinopol, de a-i explica diferențele teologice dintre ortodocși și catolici.

Domnitor creștin pe scaunul Țării Românești, ctitor a două capodopere ale stilului arhitectonic românesc la început de secol al XVI-lea, Neagoe este cel mai bine cunoscut voievod al perioadei medievale românești, în plan intelectual și spiritual, datorită ineditei sale lucrări, „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, care prezintă în fața cititorului un veritabil suflet creștin al Renașterii și umanismului european. (Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, 2009, p.145)

Neagoe a fost ucenicul Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului între anii 1486-1488 și 1497-1498 (Pr. Lect. Dr. Mihai Spătărelu, 2009, p.83), care era un bun teolog format în mediul isihast al Muntelui Athos, precum și al ieromonahului Macarie, starețul mănăstirii Bistrița.

Activitatea culturală a Mănăstirii Bistrița este copleșitoare. Atestată documentar în jurul anilor 1490, ctitoria de la Bistrița a fraților Craiovești (Barbu, Pârvu, Danciu, Radu), s-a impus în istoria vâlceană – de la fondarea ei, până în secolul al XIX-lea – prin multiplele preocupări cărturărești; aici au funcționat școli slavone și românești, de profiluri diferite, afirmându-se drept cel mai important centru de spiritualitate ortodoxă și românească, unde au funcționat mai multe școli. Primul stareț bistrițean, atestat documentar (16 martie 1494), este ieromonahul Macarie (Arhim. Veniamin Micle, în „Telegraful Român”. Anul 140 (1992), nr. 5-6, pag.4), unul dintre îndrumătorii spirituali ai tânărului Neagoe. În timpul egumeniei sale, Mânăstirea era un renumit centru de cultură slavonă, unde funcționa o școală în limba slavonă, condusă de însuși „năstavnicul” Macarie, fiind ajutat de ieromonahul Andrei, cărturar de frunte și poliglot, traducătorul din limba greacă în cea slavonă a Vieții Sfântului Grigorie Decapolitul, și de ieromonahul Moise. Cel mai strălucit elev a fost Neagoe, viitorul domn al Țării Românești, autorul Învățăturilor către fiul său Teodosie, iar fratele său avea angajați caligrafi care scriau „din porunca marelui jupan Preda”.

Sub îndrumarea celor doi mentori, tânărul Neagoe s-a preocupat de cunoașterea cărților creștine, ziditoare de suflet, unele dintre acestea utilizându-le la redactarea „Învățăturilor” sale.

De aceea nu este de mirare că lucrarea are un bogat conținut teologic. După unii autori, există două viziuni contradictorii: aceea a ascetului care urăște lumea și propovăduiește lepădarea de ea și eliberarea de trup și aceea a domnitorului preocupat de întărirea stăpânirii de sine și buna organizare până în amănunt. Aceștia sunt tributari gândirii scolastice apusene, formată pe filosofia lui Aristotel, care socoteau trupul ca închisoare a sufletului, necunoscând profunzimea spiritualității ortodoxe și împăcarea pe care o face aceasta între viața activă și viața contemplativă, între urmarea lui Hristos și Viața în Hristos.

Existența și sănătatea întregului edificiu social înfățișat de Neagoe prin sfaturile către fiul său Teodosie, se sprijină pe unul dintre cele mai importante precepte evanghelice: „căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Aceasta este și rațiunea organizării cărții prin punerea la început a părții teologice, în care abundă exemple din Vechiul Testament, parte concepută ca o antologie de texte din viața religioasă, exemple pe care Teodosie trebuie să le urmeze sau să le evite, după morala ce reiese din ele: „cei care au urmat preceptul evanghelic amintit au avut o domnie îndelungată și binecuvântată cu roade deosebite, ceilalți au pierit”. În jurul acestei idei centrale se așează toate celelalte precepte morale și îndemnuri de viață creștină, de practicare a unei viați ascetice și a virtuților morale, unele socotite drept caracteristici generale ale poporului român: mila, omenia, ospitalitatea, dreapta socoteală, dreptatea, smerenia, rugăciunea, grija de sufletele celor dormiți, etc. Temelia pe care se sprijină această lucrare, este ideea centrală a ortodoxiei, care a ajutat la cucerirea întregii lumi: „concepția despre om, măreția lui în cadrul creației și posibilitatea de îndumnezeire a lui”.

Dacă vorbim de latura creștină a lui Neagoe Basarab, facem portretul sinteză al spiritului neamului românesc. Substratul cel mai adânc al gândirii lui Neagoe și baza pe care este clădit întregul lui sistem filosofic, este concepția despre om și demnitatea lui. Domnitorul dă dovadă de profunde cunoștințe de antropologie creștină și soteriologie. Pentru a pune în valoare această idee, Neagoe face o prezentare teologică, curat ortodoxă, a căderii omului în păcat și a restaurării lui în Hristos. Chiar la începutul lucrării pune învățătura despre demnitatea umană și despre egalitatea oamenilor înaintea lui Dumnezeu, arătând măreția la care a ridicat Dumnezeu pe om și menirea dată lui pe pământ: „O, mare iaste taina înțelepciunii Tale Doamne, - exclamă Neagoe – care fu spre noi toți (...) au tocmit și firea ființii noastre cei omenești și ne-au dat minte și cuvântu și suflet îmbrăcate în trup și ne-au înfrumusețat cu chip și cu podoabă ș ne-au tocmit cu toate dichisele cele bune și ne-au alcătuit trupul cu toate mădulariile: cu gură. Cu urechi, cu picioare, cu ochi și cu mâini, ca acestea toate să le întindem și să le lungim în lauda lui Dumnezeu” (Învățăturile lu Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Ed. Minerva, București, 1984, pag.5-6)

Apoi, uimit de darurile cu care a fost omul înzestrat de Dumnezeu și de cinstea ce i-a fost dată înaintea lumii văzute și nevăzute, autorul îndeamnă cu mult patos: „vezi mila lu Dumnezeu, vezi dragostea cu care au iubit pre noi! Vezi darul Lui cu care ne-au dăruit! Cât este de multă mulțimea milelor Tale, Doamne! Că a urcat firea noastră cea omenească mai deasupra decât toate puterile cele cerești. Dumnezeu s-au înălțat și au șezut pre scaunul mărirei puterilor Sale....” (Învățăturile lu Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Ed. Minerva, București, 1984, pag. 7-8). În virtutea demnității umane și a egalității tuturor înaintea lui Dumnezeu, viitorul domn este sfătuit să se poarte cu milă și să judece întotdeauna cu dreptate: „drept aceia ce cade împăratului și domnului să aibă judecată dreaptă și nefățarnică. Măcară de ești împăratu, măcar domnu, măcar bogat, măcar sărac, toți vă închinați razimului picioarelor Lui...” (Învățăturile lu Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Ed. Minerva, București, 1984, pag.10-11).

Cugetarea la cele dumnezeiești păzește mintea domnului, care trebuie să se ocupe de treburile domniei. De aceea, înainte de a lua o decizie importantă, voievodul este sfătuit să se roage la Dumnezeu și să cugete la cele dumnezeiești: „Să aveți mintea întreagă către Stăpânul de sus, Domnul nostru Iisus Hristos, ziua și noaptea și în toată vremea”, sfătuiește el pe viitorii domni.

Există o deosebire radicală între sfaturile pe care le dă Neagoe fiului său pentru a deveni un bun conducător și cele pe care contemporanul său, Machiavelli, le dă principelui apusean. Machiavelli recomandă principelui pentru a - și menține și extinde stăpânirea principatelor, tocmai acele modalități pe care le dezaprobă Neagoe: cruzimea, lăcomia, viclenia, nedreptatea, atunci când ele sunt benefice intereselor statului, postulând imoralitatea în politică.

Neagoe Basarab, fiind conștient de faptul că omul, ființă teocentrică își împlinește libertatea în faptele morale, și că interesele individuale se susțin reciproc cu cele comunitare, sfătuiește pe viitorul principe creștin să practice necondiționat virtuțile precum: mila, dreptatea, cumpătarea, omenia, ospitalitatea: „Drept aceea, se cade împăratului și domnului să aibă judecata dreaptă și nefățarnică” (Învățăturile lu Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Ed. Minerva, București, 1984, pag.9). Un element esențial al gândirii lui Neagoe, o virtute care dintre toate are cea mai mare reflexie în viața socială, este cumpătarea, echilibrul, sau în termeni patristici, dreapta socoteală. Echilibrul este și „o notă generală a spiritului românesc” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, 1992, p.60).

Meritul lui Neagoe este de a fi sesizat dimensiunea pe care o dă spiritualitatea românească echilibrului, înfățișând în Învățături, „importanța echilibrului personal pentru viața socială, care e cu atât mai mare, cu cât un om are o poziție mai mare de răspundere în societate”. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, 1992, p.36). Prin echilibru omul stăpânește pornirile unilaterale , pătimașe, „stăpânire fără de care omul nu poate valorifica toate potențele naturii sale, adică umanitatea sa integrală” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, 1992, p.60).

Un loc important rezervă autorul rugăciunii, arătând cum, unde și cum să se facă. Cea mai frumoasă și originală rugăciune, este rugăciunea la ridicarea armelor, din capitolul „despre solii și războaie”.

Învățăturile au rămas, astfel, un model autentic de aplicare a teologiei la societatea românească medievală, pentru orice voievod creștin ce a dorit să se hrănească din „Lumina Taborului” și din „roadele Sfintei Cruci”, „având în minte frica de judecata lui Dumnezeu”. Voievodul a știut să sublinieze punctul cheie al unei atitudini elocvent creștine: săvârșirea milosteniei față de toți oamenii, cu dragoste și înțelegere, pentru a dobândi în schimb, milostenia lu Dumnezeu, „că mai bine este să dai, decât să iei și decât să aduni avuții și comori”

Toate aceste considerații asupra gândirii creștine a voievodului cărturar Neagoe Basarab, ne dovedește că prin Învățăturile sale „ne-a dat prima sinteză teologică românească, într-o lucrare unitară care este în același timp carte de învățătură, tratat de morală, de dogmatică și de spiritualitate” (Doctorand Ierom. Anonie Plămădeală”, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1969, p.262).

Autorul Învățăturilor, „cel mai de seamă monument al cugetării și simțirii românești”, așa cum afirma Nicolae Cartojan, „acest Marc Aureliu al Țării Românești” așa cum l-a numit Hașdeu (Societatea Culturală „Neagoe Basarab” din Curtea de Argeș, 1972, p.273), se situează prin opera sa alături de Petru Movilă, Nicolae Milescu Spătaru și Dimitrie Cantemir, autori de tratate teologice de mare valoare.

Ideile textului converg elocvent principiilor creștine și creează adesea sentimentul lecturării unei opere aparținând unui mare îndrumător de suflete, a unui duhovnic preocupat de sublima misiune încredințată de către Dumnezeu în vederea luminării sufletelor, pentru a le călăuzi spre Împărăția cerurilor.

 

Neagoe Basarab – ctitor și ocrotitor de biserici

Neagoe Basarab este cel căruia i se datorează ridicarea bisericii Curtea de Argeș, o biserică fără pereche în acea vreme, pe care un panegirist al vremi (Gavril Protul) găsea de cuviință să o compare cu Sfânta Sofa constantinopolitană, la sfințirea căreia (15 august 1517) participă chiar patriarhul Constantinopolului, Teolipt, însoțit de alți arhierei din Balcani și mai toți egumenii de la Athos împreună cu protosul lor, Gavril.

Evenimentul târnosirii bisericii de la Curtea de Argeș a fost unul cu totul aparte, cronica făcând o descriere amănunțită a acestuia: Neagoe Vodă... chemă pe toți egumenii de la toate mânăstirile cele mari: de la Lavra, de la Vatoped, de la Ivir, de la Hilandar, de la Xeropotam, de la Caracalu, de la biserica lui Alimpic, de la Haritonul Cotlomuz, care este lavra românească, de la biserica lui Filotei de la Xinof, de la Zografu, care este lavra bulgărească, de la Simensca, de la Dohiar, de la lavra rusească, de la Pantocrator, de la Constamonit, de la Sfântul Pavel, și de la Ohisat, de la biserica Sfântului Grigore și de la Simonpetra. Acești egumeni, toți veniră la Neagoe Vodă în Țara Românească, dimpreună cu Gavriil Protul.

La Târgoviște, Neagoe Basarab ctitorește catedrala mitropolitană, o biserică măreață, cu opt turle, despre care se spunea că „este mare și frumos zidită și că nu se mai satură ochii tuturor de vederea ei” , pe care o târnosește la 15 mai 1520. Așa începe istoria bisericii Mitropoliei Șării Românești de la Târgoviște, pe care voievodul Neagoe Basarab începe a o zidi după toate probabilitățile în anul 1518, poate chiar mai devreme, anul 1517, anul mutării scaunului mitropolitan de la Curtea de Argeș, alături de domn, la Târgoviște.

Biserica mitropoliei Țării Românești din Târgoviște, având hramul Înălțarea Domnului, este gata în anul 1520 și în chiar ziua hramului, în data de 17 mai, are loc slujba de sfințire a noului locaș, chiar dacă acesta nu era înfrumusețat cu picturi, la care participă întreaga țară și invitați de peste hotare, ierarhi, clerici și mireni. Istoria nu păstrează prea multe date despre acest eveniment, însă este de presupus că acesta nu a fost cu nimic mai prejos decât evenimentul sfințirii Mănăstirii Argeșului. Totuși, o scrisoare descoperită de Nicolae Iorga, adresată mai marilor brașovenilor de către Neagoe Basarab la 26 aprilie 1520, prin care îi invite să ia parte la eveniment, lasă să se înțeleagă dimensiunea acestuia: „pe lângă altele, cum vă este cunoscut și vouă, am isprăvit după legea și datina credinței noastre, biserica nouă, sau mănăstirea pe care dispusesem să o rezidesc. Am închinat acea numită biserică Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos și pentru hramul acelui temple am poruncit să vină aici și să se adune toată Țara, ca să putem vedea mai ușor cu prilejul acelui hram, tot poporul nostru, de aceea vă rugăm pentru aceasta și pe dumneavoastră să trimiteți aici la noi, pe unul credincios din cei 12 jurați ai Cetății voastre” .

Tot aici la Târgoviște, Neagoe Basarab a zidit o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe, precum și o biserică în mahalaua sârbilor, care avea drept hram pe Sfântul Nifon. A ctitorit mânăstirile Ostrov de lângă Călimănești (cea mai veche mănăstire de maici din Țara Românească) și Snagov (refăcută din temelie pe locul unei ctitorii a lui Mircea cel Bătrân) și a restaurat, terminat, reparat și înzestrat lăcașurile sfinte de la Tismana, Cozia, Nucet, Bistrița, Dealu, Glavacioc, Cotmeana, Govora, Butoiu (Dâmbovița) și altele.

S-a creat o adevărată tradiție potrivit căreia domnitorii Țării Românești au susținut cu ctitorii, restaurări, reparații și danii, numeroase mănăstiri athonite. Neagoe Basarab a continuat această tradiție și a făcut danii importante unor mănăstiri athonite precum Cutlumuș, Zografu, Xenofon, Iviron, Hilandar. „Toate mănăstirile den sfânt muntele Athonului le-au îmbogățit cu bani, cu sate și dobitoace încă le-au dat și multe ziduri au făcut. Și fu ctitor mare a toată Sfetagora” (Pr. Silviu Cluci, 2014). Generozitatea nemaiîntâlnită a lui Neagoe Basarab își găsește explicația atât în evlavia voievodului român, cât și în planul politicii sale externe. „Domnul român spera ca instituția eclesiastică să poată submina puterea opresivă a Sublimei Porți, ajutând astfel lupta de eliberare a popoarelor din întregul sud – est european. În acest sens a acționat Neagoe Basarab pe o arie întinsă, de la Muntele Athos la Muntele Sinai, imposibil de controlat de otomani” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1976, p.230-231).

Prin activitatea sa ca domn, de ridicare a țării, căreia i-a asigurat o stare prosperă, prin opera sa de cărturar, care a îmbogățit patrimoniul spiritual al poporului român, Neagoe Basarab și-a înscris numele , ca mare personalitate în galeria valorilor naționale de renume universal.

 

Bibliografie:

• D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. A III-a, vol. IV, București;
• C. Filitti, Craioveștii, în „Convorbiri Literare”, anul 54 (1922), p. 192, apud Manole Neagoe, Neagoe Basarab. Pagini din istoria patriei, Ed. Științifică, București, 1971;
• P. Hașdeu, Cuvinte din bătrâni, tomul II, București, 1878, pag. 439, apud Neagoe Basarab 1512 – 1521. La 460 de la urcarea sa pe tronul Țării Românești, Volum omagial publicat de Societatea Culturală „Neagoe Basarab” din Curtea de Argeș, Ed. Minerva, București, 1972;
• Prof. Dr. Vasile Răducă, „Idei isihaste în gândirea lui Neagoe Basarab”, în Misiune, spiritualitate, cultură, Edit. Bibliotheca, Târgoviște, 2009;
• Lect. Dr. Mihai Spătărelu, „Câteva informații despre topografia vieții Sfântului Nifon”, în Misiune, spiritualitate, cultură, Edit. Bibliotheca, Târgoviște, 2009;
• Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, primul stareț al Mănăstirii Bistrița-Vâlcea, în „Telegraful Român”. Anul 140 (1992), nr. 5-6;
• Învățăturile lu Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Ed. Minerva, București, 1984;
• Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1992;
• Neagoe Basarab 1512 – 1521. La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Țării Românești, Volumul omagial publicat de Societatea Culturală „Neagoe Basarab” din Curte de Argeș, Ed. Minerva, București, 1972;
• Silviu Cluci, Sfântul Voievod Neagoe Basarab – ctitor al întregului Athos, (2014) ;
• Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II: De la MIjlocul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976, p.230-231, apud Pr. Prof. Dr. Mihail Iulian Stan, Neagoe Basarab - ctitor de locașuri sfinte din orașul Târgoviște, în Vol Sfântul Neagoe Basarab Voievod al culturii ortodoxe românești, 10 ani de la proclamarea locală a canonizării sale, Edit. Arhiepiscopiei Târgoviștei, 2019.