Istoria poate fi înțeleasă ca o schemă explicativă a individului, a lumii, a traiectoriei generale a umanității, dar nu poate fi asemănată cu învelișul mort pe care l-a lăsat în urmă un organism viu. Este o amintire la scara timpului geologic. Așa cum amintirea individuală ajută la înțelegerea comportamentului personal, tot așa am putea afirma că memoria colectivă ajută omenirea să se auto înțeleagă. Dar, pentru a înțelege în profunzime un fapt istoric, trebuie să trecem dincolo de perceperea sa ca o simplă amintire, pentru că ea presupune un timp individual infuzat cu experiențe foarte subiective. Prin urmare, istoricii sunt cei care decid traiectoria unui eveniment, în funcție de contextual socio-politic în care au trăit.
Articolul de față se străduiește să aducă în discuție o privire comparativă asupra perspectivelor asupra istoriei prezentate de trei distinși istorici: Herodot, reprezentantul istoriografiei grecești antice, Bernard Guenée, un exponent al istoriografiei medievale, și Voltaire, ilustrul filozof iluminist. Într-o discuție moderată de către redactor, acești mari gânditori explorează scopul și metodele istoriografiei în timpurile lor, oferindu-ne o perspectivă cuprinzătoare asupra evoluției conceptului de istorie de-a lungul secolelor. Prin această analiză, ne propunem să înțelegem nu doar cum au influențat ideile lor percepția asupra trecutului, ci și modul în care aceste perspective au contribuit la fundamentarea prezentului.
REDACTORUL: Propun să începem discuția noastră cu o prezentare a societății în care dumneavoastră v-ați dezvoltat. Domnule Herodot?
HERODOT: Am avut prilejul să mă formez, din punct de vedere profesional, într-una din cele mai moderne civilizații: Grecia Antică. Dezbaterile din Agora, prin varietatea lor și relativa libertate de exprimare promovată în societate, au contribuit nu numai la stimularea gândirii politice, ci și la dezvoltarea generală a preocupărilor pentru istorie, întrucât, în dezbaterea unei probleme contemporane, apelul la evenimentele din trecut este indispensabil pentru argumentarea prezentului.
VOLTAIRE: M-am născut în secolul al XVIII-lea, când în gândirea istorică își face apariția îndoiala, fapt care a deschis calea către o reînnoire fundamentală în scrierea istoriei. Succesiunea schimbărilor politice legate de Revoluția Franceză a atras și un alt public, în timp ce problema istoriei naționale a revenit în prim-planul preocupărilor. În noul context al schimbărilor politice generate de către Revoluția franceză, se înființează un întreg aparat instituțional care permite dezvoltarea erudiției și elaborarea unei metode istorice mai sigure.
BERNARD GUENÉE: Spre deosebire de interlocutorii mei, perioada istorică pe care am cercetat-o în scrierile mele nu coincide cu perioada în care am trăit. Am încercat ca, în lucrarea mea, „Histoire et culture historique dans l'Occident medieval”, să ofer o nouă viziune asupra scrisului istoric din Evul Mediu. A fost o muncă asiduă, pentru că scopul meu a fost acela de a valorifica tradiția orală, arhivele și lucrările redactate până în acel moment. Am încercat, totodată, să demonstrez că istoria care s-a scris în Evul Mediu nu este doar o disciplină auxiliară teologiei, dreptului și moralei, ci relevă realitatea de la acel moment.
REDACTORUL: Care au fost metodele pe care le-ați utilizat în scrierea lucrărilor?
HERODOT: Consider că relatarea evenimentelor istorice implică un proces de anchetă, de culegere a informațiilor despre lumea cunoscută. Una dintre principalele metode constă în cercetarea la fața locului, punându-mă adesea în postura de martor al evenimentelor. O altă modalitate de cercetare utilizată a fost tradiția orală, prin chestionarea martorilor oculari ai diferitelor evenimente, din perspectiva jurnalistului. Am încercat să găsesc o modalitate de a valorifica și, totodată, de a verifica veridicitatea surselor orale care implicau un grad ridicat de subiectivitate, prin consultarea și compararea lor.
BERNARD GUENÉE: Spre deosebire de lucrările scrise în Antichitatea greco-romană, istoricii medievali au încercat să explice evoluția fenomenelor de la origini și până în prezent prin raportare la voința divină. Istoria este obnubilată de importanța acordată teologiei, fiind scrisă de clerici, în cadrul mănăstirilor, cu scopul de a oferi texte spre meditație, dar și de a convinge cititorii de puterea lui Dumnezeu. Știm că, în această perioadă, se scriu, cu precădere, anale și cronici, în care imaginarul primează în fața percepției reale asupra evenimentelor din trecut. De asemenea, izvoarele sunt rar folosite ca surse de informare și demonstrare a tezei istorice, spiritul critic lipsind în analiza faptelor trecutului. În acest context istoria are un obiect propriu de studiu, dar nu este o disciplină majoră. În lucrările mele, am încercat să identific niște profiluri de istorici care au contribuit atât la stabilirea parcursului temelor istoriografice, al accesului la sursele bibliografice, cât și la identificarea publicului căruia aceste lucrări i se adresau. Această diversitate a istoricilor va contribui la varietatea istoriilor. Dacă în primele secole ale Evului Mediu, istoricii proveneau mai ales din rândul episcopilor și a canonicilor, mai apoi monahii abațiilor benedictine își dedicau mult timp scrierii unor istorii ale acestora. Augustinienii și, în mod excepțional, cistercienii au scris și ei istorii monastice sau istorii ale regatelor în care locuiau.
Volumul redactat de mine este împărțit în opt capitole, bine alcătuite pentru a oferi o perspectivă cât mai amplă asupra istoriei și culturii istorice medievale. Scopul scrierii mele a fost acela de a oferi un răspuns la întrebarea: Ce este istoria?, pentru ca mai apoi să confer o imagine de profil asupra acesteia și să delimitez etapele redactării unei opere în capitole precum Munca istoricului: documentarea, Munca istoricului: elaborarea și Munca istoricului: construcția. Ulterior, am dedicat un capitol recepției lucrării, și anume Succesul operei, care contribuie, fără dubiu, la îmbogățirea a ceea ce este recunoscut drept Cultura istorică și la Greutatea istoriei. Toate aceste opt capitole sunt urmate de Concluzii, Abrevieri, Referințe bibliografice, Supliment bibliografic și Index. Suportul cartografic reprezintă modul în care am reușit să exemplific întrepătrunderea manuscriselor occidentale, așa cum a fost identificată într-o serie de manuscrise medievale.
REDACTORUL: Domnule Guenée, întrucât aveți o viziune mai de ansamblu față de epoca în care ați trăit, ce părere aveți despre abordarea domnului Herodot, atât la nivel tematic, cât și la nivel discursiv?
BERNARD GUENÉE: Tematica lui Herodot are ca epicentru nararea precisă a faptelor strămoșilor și contemporanilor, pentru ca acestea să rămână în memoria colectivă a umanității. În „Istorii”, acesta utilizează anchete de teren, mărturii orale și scrise, îmbinând elemente de geografie și etnografie. Herodot au urmărit, în scrierile lor, o oglindire a realității. Astfel, el a surprins, în paginile volumelor sale, o prezentare a lumii grecești și a celei „barbare”, precum și a conflictului dintre ele din prima jumătate a secolului al V-lea î. Hr. Primele patru cărți vizează lumea „Celorlalți”, a non-grecilor, iar ultimele cinci cărți povestesc războaiele medice.
La nivel discursiv, evenimentele istorice prezentate de istoricii greci urmăresc o structură specifică. Astfel, Herodot își organizează lucrarea în funcție de o structură triplă : axa tematică și cronologică, digresiunea, flasch-back-ul. Scopul scrierilor sale este acela de a găsi explicații cauzale profunde. Evenimentele istorice sunt filtrate de un spirit critic, istoricul asumându-și deliberat rolul de jurnalist.
HERODOT: Într-adevăr, datoria mea este să reproduc cele ce se spun, dar acestor lucruri nu sunt câtuși de puțin silit să le dau crezare. Lucrarea „Istorii” cuprinde ample descrieri geografice, etnografice, precum și mituri. În realizarea comparației dintre lumea grecească (A) și cea a „Celorlalți” (B) se disting două atitudini distincte: pe de o parte, de percepere a lui B la același nivel de dezvoltare ca al lui A, iar, pe de altă, parte, de recunoaștere, în unele privințe, a superiorității lui B în raport cu A.
REDACTORUL: Domnule Voltaire, care este scopul ultim al istoriei?
VOLTAIRE: Concepția anterioară – și prin anterioară mă refer la cea medievală - asupra istoriei era cea conform căreia în spatele dezordinii lumii s-a manifestat voia lui Dumnezeu, iar tot ce s-a întâmplat a fost pentru mântuirea Bisericii Sale. În „Eseul despre morală” am încercat să propun o altă finalitate a dezvoltării istorice. Spre deosebire de filosofiile antice, Jean Bodin (Cele șase cărți ale republicii), Machiavelli (Discurs despre primul deceniu al lui Titus Livius), nu am folosit o viziune ciclică a istoriei, conform căreia statele, ca și ființele umane, sunt, se nasc, cresc și mor pentru a renaște și a trece prin acest ciclu până când sunt epuizați. Istoria urmează, în opinia mea, o linie continuă care conduce statele, prin sau fără schimbarea modurilor de exercitare a suveranității, către un progres al rațiunii, care le îndepărtează de superstiție și de întunericul ignoranței. În același timp, nimic nu este dobândit definitiv. Regresia este întotdeauna posibilă. Istoria spiritului uman, genul căruia îi aparține Eseul, este alcătuită din progrese și eșecuri. Dar triumful rațiunii asupra întunericul superstiției și ignoranței este un dat. Într-o poveste, Éloge historique de la raison, care datează de la sfârșitul anului 1774, am realizat o evaluare pozitivă, după un tur al Europei întreprins de Rațiune și fiica ei, Adevărul. Astfel am concluzionat că este necesar să ne bucurăm de zilele însorite și să fim pregătiți să ne ascundem dacă apar furtuni, pentru a reveni la matcă. Eseul meu oferă, așadar, o poveste dublu militantă: transmite un mesaj de speranță - în mișcarea sa generală, arată o umanitate care se eliberează treptat de lanțurile sale.
REDATORUL: Nu era scopul nostru să producem același tip de discurs, domnilor istorici, ci să facem auzită, ca într-un cor pe mai multe voci, opera dumneavoastră, care nu doar că aduce lumină asupra trecutului, dar, totodată, ne și fundamentează speranțele pentru viitor. Prin explorarea și înțelegerea diferitelor perspective istorice, încurajăm gândirea critică și dialogul inter-generațional, astfel încât să continuăm să evoluăm și să învățăm din lecțiile istoriei.
Referințe bibliografice:
Herodot, Istorii, ed. Humanitas, București, 2018.
Bernard Guenée, Istorie si cultura istorica in Occidentul medieval, ed. Polirom, 2019.
Voltaire, Essai sur les moeurs et l'esprit des nations, ed. Classiques Garnier, 2020.
Publicat de:
Suditu Ana-Elena
Student la Facultatea de Istorie, Facultatea de Geologie și Geofizică, Universitatea din București.