Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Statutul femeilor egiptene din perioada pre-elenistă este unul surprinzător de „modern” în comparație cu cel pe care l-a ocupat în majoritatea societăților antice, precum și în epocile ulterioare. Deși bărbații și femeile aveau drepturi și obligații distincte, studiile întreprinse de egiptologi au scos la iveală faptul că nu a existat o barieră insurmontabilă pentru cei care doreau să se abată de la această paradigmă. Oricât de patriarhal și ierarhic ar fi fost Egiptul antic, femeilor li se recunoșteau drepturi egale cu bărbații. Susținută de o economie înfloritoare, țara era liberă să asigure bunăstarea și demnitatea supușilor săi, inclusiv a femeilor.
Poziția femeii în societatea egipteană
În Egiptul antic, educația copiilor era diferită în funcție de mediul social și de sex. Fetele erau implicate în treburile casnice si, prin urmare, erau pregătite de la o vârstă fragedă pentru a deveni soții capabile să conducă o gospodărie. Acestea se căsătoreau în jurul vârstei de 20-30 de ani, iar pretendentul era ales de către tată, din rândul altor familii.
Principalul deziderat al femeilor egiptene era acela de a deveni mame. Pentru a trata infertilitatea, utilizau adesea magia, riturile religioase sau poțiunile medicale, însă, în acest caz, rata mortalității infantile era foarte ridicată. În mediul rural, în absența urmașilor de gen masculin sau cu anumite ocazii, cum ar fi semănatul sau recoltatul, fetele puteau, de asemenea, să ajute la treburile fizice de pe câmp. În general, femeile erau brutărese, croitorese, muziciene sau dansatoare, În perioada târzie, acestea au putut ocupa funcții sacerdotale mai înalte, în rândul clerului lui Amon din Karnak.
Societățile paleolitice și comunitățile contemporane prezintă anumite asemănări în ceea ce privește mecanismele sociale și economice, cum ar fi proprietatea, dimensiunea contractuală a obligațiilor economice și valoarea. Cu toate acestea, este important să înțelegem că nu toate conceptele economice se potrivesc perfect în ambele tipuri de societăți. În acest articol, vom explora conceptul de reciprocitate ca instrument economic esențial în epoca paleolitică și în comunitățile contemporane.
Marcel Mauss și Marshall Sahlins, doi dintre cei mai cunoscuți cercetători ai specificității preistoriei, caracterizează reciprocitatea ca schimb de bunuri și servicii între membrii aceleiași comunități, schimb care era influențat de relațiile de rudenie și de teama de a nu fi exclus din comunitatea respectivă. Reciprocitatea era normată de trei reguli: obligativitatea de a da, obligativitatea de a primi și obligativitatea de a da înapoi.
Obligația de a da era semnificativă din punct de vedere social, arătând disponibilitatea indivizilor de a sprijini membrii comunității. Totodată, servea ca măsură preventivă împotriva posibilelor agresiuni și ca mijloc de asigurare a hranei în cazuri de limitare alimentară. Mai mult, posibilitatea de a oferi mai mult decât primeai aducea prestigiu celui cu resurse abundente, întărind astfel coeziunea comunității. Obligația de a primi reflecta, la rândul său, disponibilitatea de a sprijini, iar lipsa măsurilor agresive era o componentă cheie a acestei reguli. În ceea ce privește obligația de a da înapoi, aceasta era nu doar o îndeplinire a obligațiilor, ci și o modalitate de competiție între membrii comunității.
Considerații introductive
Într-o lume în care tehnologia a înflorit ca o grădină a posibilităților și în care frontierele virtuale au devenit țesătura cotidiană a existenței noastre, problema dependenței de tehnologie se ridică ca un monument al timpurilor noastre. Într-un efort de a călători în adâncurile și labirinturile acestui fenomen captivant și complex, ne angajăm să explorăm drumul sugerat de înțelepții Școlii de la Annales, îmbogățit de relevanța istoriei mentalităților. Ca arheologi ai conștiinței colective, ne propunem să dezvăluim rădăcinile adânci ale dependenței de tehnologie și să luminăm calea către înțelegerea deplină a implicărilor sociale și psihologice pe care le poartă în spate.
Conexiuni între trecut și prezent: Călătorie în adâncurile dependenței de tehnologie prin ochii istoriei și psihoistoriei
În opera sa, „Mentalități medievale: eseuri asupra unei probleme de istorie”, Jacques Le Goff scoate în evidență însemnătatea înțelegerii mentalităților și a conștiinței colective în studiul istoriei. El sugerează că pentru a pătrunde în adâncurile prin care o societate se raportează la fenomenele sale, este necesar să pătrundem în structurile mentale și simbolurile colective care le-au definit. Aplicând această perspectivă asupra problemei contemporane a dependenței de tehnologie, putem obține o înțelegere exhaustivă a implicațiilor sale sociale și psihologice.
Dependența de tehnologie se ivește ca un vârtej global, în care indivizii și societățile se lasă din ce în ce mai mult influențați de utilizarea necontrolată a artefactelor electronice și a platformelor virtuale. În lumina psihoistoriei, ne putem aventura în tărâmurile prin care oamenii se raportează la aceste tehnologii, dezvăluind motivațiile adânci care stau la baza comportamentului lor. Analiza mentalităților poate sublinia setea de conexiune socială, de recunoaștere și de împlinire a unei dorințe de apartenență. Examinarea trecutului ne poate îndruma către analogii istorice, precum ecloziunea și impactul tehnologiilor de comunicare, cum ar fi tipografia din Europa medievală sau apariția telefoniei în secolul al XIX-lea. Aceste două descoperiri tehnologice de o profunzime tulburătoare au răscolit tradiționalele granițe ale comunicării și cunoașterii. Ca niște voci ale progresului, telefonul și tipografia și-au adus aportul în construirea unei lumi noi, pline de conexiuni și de idei înflăcărate.
Istoria poate fi înțeleasă ca o schemă explicativă a individului, a lumii, a traiectoriei generale a umanității, dar nu poate fi asemănată cu învelișul mort pe care l-a lăsat în urmă un organism viu. Este o amintire la scara timpului geologic. Așa cum amintirea individuală ajută la înțelegerea comportamentului personal, tot așa am putea afirma că memoria colectivă ajută omenirea să se auto înțeleagă. Dar, pentru a înțelege în profunzime un fapt istoric, trebuie să trecem dincolo de perceperea sa ca o simplă amintire, pentru că ea presupune un timp individual infuzat cu experiențe foarte subiective. Prin urmare, istoricii sunt cei care decid traiectoria unui eveniment, în funcție de contextual socio-politic în care au trăit.
Articolul de față se străduiește să aducă în discuție o privire comparativă asupra perspectivelor asupra istoriei prezentate de trei distinși istorici: Herodot, reprezentantul istoriografiei grecești antice, Bernard Guenée, un exponent al istoriografiei medievale, și Voltaire, ilustrul filozof iluminist. Într-o discuție moderată de către redactor, acești mari gânditori explorează scopul și metodele istoriografiei în timpurile lor, oferindu-ne o perspectivă cuprinzătoare asupra evoluției conceptului de istorie de-a lungul secolelor. Prin această analiză, ne propunem să înțelegem nu doar cum au influențat ideile lor percepția asupra trecutului, ci și modul în care aceste perspective au contribuit la fundamentarea prezentului.
REDACTORUL: Propun să începem discuția noastră cu o prezentare a societății în care dumneavoastră v-ați dezvoltat. Domnule Herodot?
HERODOT: Am avut prilejul să mă formez, din punct de vedere profesional, într-una din cele mai moderne civilizații: Grecia Antică. Dezbaterile din Agora, prin varietatea lor și relativa libertate de exprimare promovată în societate, au contribuit nu numai la stimularea gândirii politice, ci și la dezvoltarea generală a preocupărilor pentru istorie, întrucât, în dezbaterea unei probleme contemporane, apelul la evenimentele din trecut este indispensabil pentru argumentarea prezentului.