Paralelă între imaginea genezei din „Scrisoarea I” și „Rugăciunea unui dac” de Mihai Eminescu

Simbol al unei ere originale, recuperator al unui illo tempore, în care cuvântul își revelează toate forțele generatoare, Mihai Eminescu a lăsat posterității o operă diversă, ca rezultantă a unei gândiri profunde, care incumbă o experiență de viață valoroasă și o amplă cunoaștere științifică. Poemele „Scrisoarea I” și „Rugăciunea unui dac” aparțin paradigmei consacrărilor canonice, valorificând, sub înfățișări și conotații diferite, imaginea genezei universului.

Viziunea poetului asupra originii cosmosului are ca fundament un material de erudiție străină („Istoria naturală” de Immanuel Kant, „Imnul Creațiunii” din „Rig Veda”, precum și prima carte a „Bibliei” – „Geneza”), asimilat și metamorfozat în originalitatea sa intelectuală.

Incipitul „Scrisorii I” și a „Rugăciunii unui dac” valorifică perspective contrare. Astfel, în primul poem, se realizează o trecere sub motivul contemplației, de la sfera prozaismului, a efemerului marcată de un limbaj individualizat, la cea a idealității, marcată de un limbaj al generalului, universalului: „Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri.” În cel de-al doilea poem, această perindare nu mai apare, viziunea cosmologică demarând ex abrupto.

Teoria cosmică a apariției universului dintr-o nebuloasă în mișcare evocă timpuri imemoriale, construite prin intermediul antitezei. În „Scrisoarea I”, situarea în illo tempore se realizează atât prin antiteza semantică „ființă – neființă”, „pătruns – nepătruns”, prin construcțiile negative marcate de adverbul „nu”, cât și prin intermediul imperfectului evocării: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/ Pe când totul era lipsă de viață și voință,/ Când nu se-ascundea nimic, deși tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns”. Aceleași procedee sunt utilizate și în „Rugăciunea unui dac”, locuțiunea temporală „pe când” anticipând construcții negative („Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viață dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna”) și afirmative, cu scopul de a contura un paradox: „Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată”. Astfel, este profilată imaginea haosului primordial, increat, guvernat numai de spiritul tutelar al lumii, el însuși misterios, pus de poet sub semnul incertitudinii. Se simte nevoia unui bemol în finalul acestui paragraf. Analiza prezentată relevă faptul că timpul sacru, în viziunea lui Eminescu, se construiește din elementele ante Facerii, cu mult mai vechi decât cele prezentate de „Biblie” în capitolul „Geneza”.

Viziunea platonică asupra nașterii universului este preluată de Eminescu atât în „Scrisoarea I” („Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”), cât și în „Rugăciunea unui dac”: „Căci unul erau toate și totul era una”. Pentru a demonstra afirmația este necesară citarea pasajului în care Platon oferă o explicație asupra genezei: „Deodată, această realitate ciudată stă la mijloc între repaus și mișcare. El nu e vid, e punctul de ajungere și punctul de plecare al celui în mișcare, care își schimbă mișcarea în odihnă și a celui nemișcat care își schimbă odihna în mișcare.”

Mișcarea permanentă și evoluțiile care au loc în lume sunt relevate prin folosirea construcției temporale „de atunci” în poemul „Scrisoarea I” („De-atunci negura eternă se desface în fășii,/ De-atunci răsare lună, soare și stihii…/ De-atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute”) și a prezentului etern ca modalitate de manifestare a timpului sacru: „se desface”, „răsare”, „vin” („Scrisoarea I”) și „dă”, „este”, „se naște” („Rugăciunea unui dac”).

Următoarele secvențe ale poemelor pun în antiteză nemărginirea universului și a proceselor cosmice cu insignifianta și efemera viață a muritorilor. Astfel, în „Scrisoarea I”, edificatoare sunt versurile „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușuroaie de furnici”, ce potențează sentimentul deșertăciunii existenței și al civilizației omenești. În „Rugăciunea unui dac”, relația antagonică este redată prin intermediul descrierii atotputerniciei cosmosului: „El zeilor dă suflet și lumii fericire,/ El este-al omeniei izvor de mântuire/ (...)/ El este moartea morții și învierea vieții!”.

Având ca temei cognitiv analiza întreprinsă în cadrul acestui eseu, putem conchide că ambele poeme converg către același scenariu de naștere a lumii, în care neantul este premisa totului existent.