De la Atena la Cortina de fier: Mitul peșterii și experiențele politice

Considerații introductive

Mitul peșterii, prezentat de filosoful grec Platon în dialogul „Republica”, reprezintă o alegorie despre cunoașterea umană și percepția realității. Acest mit a rămas una dintre cele mai semnificative și influente metafore filosofice din istorie, inspirând o serie de interpretări și aplicații în diferite contexte, de la filosofie și psihologie la istorie și politică.

În acest articol, ne propunem să explorăm modul în care mitul peșterii poate fi folosit pentru a înțelege mai bine diverse aspecte ale lumii noastre, folosind exemple din filosofie și istorie. Vom analiza gândirea lui Platon în contextul vremii sale, vom explora cum mitul peșterii poate fi asociat cu experiențele unor indivizi în contextul comunismului sovietic și vom discuta despre modul în care istoricii utilizează concepte similare pentru a interpreta evenimentele trecute.

 

Repere cronologice privind autorul

Filosofia greacă a marcat un punct de cotitură în gândirea analitică, valorificând, cu prioritate, determinismul. Ea intră, odată cu scrierile lui Platon, în etapa obiectivă, împlinindu-se ca știință care are conștiința obiectului său, a chemării și a rostului ei.

Platon (427-347 î. Hr.) descinde, pe linie paternă, din Regele Codors, iar, pe linie maternă, din Solon, familii ilustre care au excelat în domeniul vieții politice, poeziei și legislației. Acesta va continua preocupările familiei și le va aprofunda cu filosofia.

Timpul în care a trăit Platon a fost, din punct de vedere politic, social și chiar spiritual, o perioadă a unor ample convulsii și transformări care au afectat deopotrivă, destine individuale și destine ale cetăților, structuri statale, relații dintre cetățile grecești, poziția Greciei în lume și universul cunoașterii umane.

Războiul Peloponesiac a marcat anii copilăriei și ai tinerețea lui Platon și a influențat modul de gândire a tânărului. Gândurile sale despre politică, stat, vor fi și reflexul acelor ani tragici, când Atena democratică, rafinată spiritual, faimă a lumii grecești prin comerț, regim politic, cultură, va fi înfrântă în bătălia de la Egospotami de către Sparta militarilor, a spiritului rigid, disciplinat, a orgoliului de a educa oamenii în codul moralei militare și al disprețului pentru cei slabi.

Gândirea profundă, rafinamentul speculativ, cultura înaltă, capacitatea de analiză, abilitatea de a sesiza calități și nuanțe sunt o rezultantă a contribuției personalităților, precum Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Lisias, Demostene, Architas, Phaidon, Eucleides, dar mai ales, Socrate, pe care Platon i-a întâlnit, cu care a dialogat și s-a confruntat de-a lungul vieții sale.

De la Platon, filosofia are o moștenire culturală însemnată care cuprinde: „Banchetul”, „Phaidon”, „Phaidros”, „Republica”, „Politicul”, „Legile”. Creația sa reprezintă suma tuturor întrebărilor pe care le poate născoci o minte torturată de nevoia de adevăr și dreptate.

 

Republica

În „Republica”, concepția lui Platon despre stat înfățișează moralitatea elenă în esența ei. Viața de stat a grecilor „este ceea ce constituie adevăratul conținut al republicii platonice. Platon nu este omul care se plimbă încolo și-ncoace cu teorii și principii abstracte, spiritul său plin de adevăr a cunoscut adevărul și l-a înfățișat; iar acesta nu poate fi altul decât adevărul lumii în care trăia, adevărul acelui unic spirit care a fost tot atât de viu în el ca și în Grecia.”.

Constantin Noica, în lucrarea „Cuvânt prevenitor în Platon”, relevă cinci teme fundamentale prezentate în „Republica”: primatul cetății asupra individului, tema avuției, egalitatea femeii cu bărbatul, lărgirea familiei și educația tinerilor.

„Republica” lui Platon este fundamentată pe structura sufletului. Critica formelor de stat, la rândul ei, este întemeiată, pe aceeași structură a sufletului și pe tripla înțelegere a dreptății, în sens metafizic, dreptatea ca dreptate a cetății și dreptatea ca dreptate individuală.

Statele cu formă democrată, timocratică, oligarhică și tiranică sunt toate contestate de către Platon, pentru că ele nu satisfac cerințele structurii sufletului și ale dreptății. Platon a admis ca valabilă forma aristocratică a statului, prin aristocrație el înțelegând nu o formă bazată pe avere, ci una fundamentată de merit, valori, demnitate și moralitate.

În cetatea ideală, există o structură socială corespunzătoare celor trei ipostaze ale sufletului: meșteșugarii și paznicii - apărători ai ordinii, la care se găsesc calități sufletești precum vitejia, înflăcărarea și inteligența, respectiv filosofii, care sunt conducători. Sclavii sunt total excluși. Se înțelege că filosofilor le revine rolul de a gândi și de a construi cetatea, făcând-o conform dreptății ideale.

 

Mitul peșterii

În Mitul peșterii, Socrate și prietenii săi de dialog își imaginează un grup de oameni care trăiesc într-o peșteră, complet izolați de lumea exterioară. Singura conexiune cu exteriorul este o mică deschizătură în perete, prin care pătrunde lumina. Acești oameni sunt înlănțuiți astfel încât să nu poată întoarce privirea spre deschizătură sau să vadă altceva decât peretele opus. În spatele lor, un foc arde neîncetat, iar între foc și perete, alți indivizi transportă obiecte, inclusiv machete de animale. Locuitorii peșterii văd doar umbrele acestor obiecte proiectate pe perete, pe care le interpretează ca fiind singura lor realitate.

Cu timpul, unul dintre prizonieri este eliberat și ajunge să descopere că ceea ce el și ceilalți credeau a fi realitatea era, de fapt, doar o proiecție iluzorie. Schimbarea de percepție pe care o trăiește este inițial copleșitoare. La început, lumina puternică a focului îl orbește, iar apoi, în timp ce este condus spre ieșirea din peșteră, lumina soarelui îi rănește ochii. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, prizonierul începe să înțeleagă că Soarele reprezintă adevărata sursă de lumină, și că toate percepțiile și cunoștințele sale anterioare erau doar umbre ale realității. În ciuda acestor revelații, ceilalți locuitori din peșteră continuă să trăiască în iluzia lor, considerând umbrele pe perete drept singura lor realitate.

Întors în peșteră, prizonierul realizează că nu mai vede foarte bine în întuneric. Ceilalți locuitori opinează că vizita afară a tovarășului lor fusese o pierdere de timp, pentru că dăunase ochilor. Prizonierii nu înțeleg că lumea lui se schimbase radical, iar el însuși nu se mai putea imagina trăind în peșteră, într-o aparență a adevărului.

Platon se folosește de Soare ca metaforă a Formei Binelui și arată că drumul pe care îl avem de parcurs pentru a înțelege și a aprecia Binele este unul sinuos. Filosoful descrie călătoria în afara peșterii ca pe o mișcare de la „devenire” spre „ființarea”, de la condiționalitate la realitatea absolută - de la experiența umană pământeană, la lumina pură a realități.

 

Mitul peșterii – expresie a istoriei politice a Atenei

Mitul peșterii este forma metaforică a biografiei lui Platon. În perioada copilăriei sale, Atena s-a aflat sub regim oligarhic, în urma „loviturii de stat” din anul 411 î. Hr. Puterea statală este preluată de către un sfat alcătuit din 400 de membri, care avea rolul de a stabili ședințele adunării cetățenilor alcătuită din 5000 de membri. Pe fondul continuării războiului cu Sparta, care câștiga avantaje importante în lupta cu atenienii, în interiorul acestui regim apar disensiuni. Astfel, se formează două partide cu obiective contrare: moderații, conduși de Theramenes, care urmăreau încredințarea puterii adunării celor 5000 și continuarea războiului, și radicalii, aflați sub conducerea lui Antiphon, Phyrnicos și Peisandros, care voiau să mențină puterea în mâinile sfatului. Spre finalul anului 411 î. Hr., moderații se impun, iar Atena revine la regimul democratic.

Perioada în care Atena devenise un stat oligarhic este o reflexie a imaginii oamenilor din peșteră care nu cunoscuseră lumea reală, decât prin intermediul umbrelor create de cei din afara spațiului restrictiv. Șocul resimțit de prizonierul eliberat din peșteră este, în fapt, șocul pe care Platon l-a trăit atunci când Atena a revenit la regimul democratic. Reîntoarcerea la principiile oligarhice nu se mai poate realiza niciodată. Prin urmare, atunci când în anul 405 î. Hr. are loc a doua mare schimbare de regim politic, ca urmare a înfrângerii Atenei și a instaurării regimului celor 30 de tirani, Platon și ceilalți athenieni se opun și pun capăt oligarhiei. Noua structură democratică va urmări îndeaproape regimul democratic din secolul anterior.

 

Mitul peșterii - o imagine a comunismului sovietic

Mitul peșterii este o metaforă impresionantă care reflectă situația statelor est-europene aflate sub „cortina de fier” a comunismului sovietic. Intervalul de timp cuprins între anii 1925-1990 este însemnat cu „fierul roșu” în memoria istorică a națiunilor comuniste, căci în miezul acestei istorii se găsește o poveste despre curaj, tăceri, îndoieli, temeri, chipuri neclintite și sfidare.

Autobiografia lui Oleg Gordievski este ilustrativă pentru complexitatea mitului peșterii. Tatăl său, un comunist loial și înflăcărat, lucrase pentru NKVD încă din anii 1930, iar fratele mai mare era ofițer KGB. Discuțiile la care a asistat în familie au creat, în mintea tânărului Gordievski, admirație și respect față de structurile URSS, astfel că devotamentul și credința în sistem guvernau modul de gândire al viitorului spion.

Potrivit propriei relatări, adevărul despre lumea nedreaptă în care trăia i s-a relevat, odată cu moartea lui Stalin: „La începutul lui 1953, a avut loc un (...) eveniment care mi-a dat un imbold ferm spre drumul libertății: moartea lui Stalin. (...) În seara zilei în care a murit, când am ajuns acasă, mă jucam ca de obicei cu radioul meu primitiv (...) când brusc, în ciuda zgomotului de fond, am auzit o voce spunând în rusă: <<A fost cel mai rău tiran din istoria omenirii, cel mai mare criminal și călău pe care l-a cunoscut lumea vreodată... Victimele sunt de numărul milioanelor!>> (...) Ascultam vrăjit. Nu mai auzisem niciodată în viața mea așa ceva - era atât de diferit, de dramatic, de senzațional. Și totuși, aveam sentimentul vag că astfel de idei nu erau complet noi. Instinctul îmi spunea că știusem dintotdeauna adevărul, chiar dacă nu îndrăznisem niciodată să îl exprim.”. Cu alte cuvinte, acesta reprezintă momentul „ieșirii din peșteră”, al evadării din „lumea umbrelor” create de autoritățile sovietice și al cunoașterii realității.

Cu toate acestea, tânărul a rămas fidel principiilor care guvernau patria sa, iar în 1961, la doar 23 de ani, a devenit membru al Direcției S a KGB. Pe parcursul primei misiuni la care a participat în afara țării, Oleg Gordievski a asistat la ridicarea Zidului Berlinului. După cum nota în jurnalul său, „ideile mele încă erau confuze și nu distingeam clar binele și răul”.

Procesul de desprindere totală de non-valorile promovate de sistemul sovietic s-a realizat treptat prin contactul direct cu realitatea din Danemarca. Sistemul democratic, economia de piață, libertatea de exprimare promovate în Occident, dar mai ales invadarea Cehoslovaciei în noaptea de 21 august 1968 au produs mutații definitive în mintea lui Oleg Gordievski, care a realizat că trăia într-o lume a minciunii, a terorii, a „umbrelor”, în termenii lui Platon. După cum el însuși nota în autobiografie, „În ultimii doi ani mă distanțasem din ce în ce mai mult de sistemul comunist, iar acum atacul brutal împotriva unor oameni nevinovați m-a făcut să-l detest cu ură arzătoare și pasională. Nu voi mai sprijini niciodată acest regim, mi-am spus. Din contră, de acum înainte trebuie să fac tot ce pot ca să-l combat.” Percepția tănărului s-a schimbat definitiv. Începând din acel moment, a realizat că nu mai poate trăi în „peșteră”, pentru că descoperise că realitatea din țara sa era distorsionată de minciunile pe care le furnizau autoritățile sovietice prin toate mijloacele de informare.

Asemenea omului imaginat de Platon în mitul său, care are curajul de a părăsi spațiul restrictiv al peșterii pentru a descoperi lumea reală, autobiografia lui Oleg Gordievski rămâne o poveste impresionantă despre dârzenia și puterea individului de a dezvălui carențele sistemului comunist idolatrizat în țara natală, inclusiv de familie, de a se detașa de non-valorile și minciunile propagate în societate și de a releva adevărul lumii în care trăiește.

 

Mitul peșterii - expresie a adevărului ilustrat de istoric

Mitul peșterii poate fi privit și ca o alegorie despre importanța cunoașterii tuturor posibilelor surse de informare pentru interpretarea corectă a unui eveniment istoric.

Omul este tributar experiențelor sale și limitat de mediul în care acționează. În consecință, adevărul istoric este mereu parțial, se îmbogățește și se schimbă continuu, în conformitate cu noile cercetări, cu sensibilitatea fiecărei generații, cu noile concepții despre lume. Tocmai de aceea, sursele de informare ale istoricilor trebuie să fie variate, chiar și atunci când ei înșiși sunt participanți la evenimentele pe care le prezintă, cu scopul de a evita o posibilă situare a cititorilor în barierele iluzorii ale „peșterii” din mitul lui Platon. Un exemplu edificator, în acest sens, putem identifica în istoriografia greacă. Herodot (485 î. Hr. – 430 î. Hr.), pornește, în lucrarea sa, „Istorii”, de la anchete de teren, mărturii orale și scrise, îmbinând elemente de geografie și etnografie. Una dintre principalele sale metode constă în cercetarea la fața locului, punându-se adesea în postura de martor al evenimentelor: „cele de mai sus, văzute cu ochii mei, le pot spune despre perși fără să greșesc.”

O altă modalitate de cercetare utilizată de Herodot a fost tradiția orală, prin chestionarea martorilor oculari ai diferitelor evenimente, din perspectiva jurnalistului. Herodot găsește o modalitate de a valorifica și, totodată, de a verifica veridicitatea surselor orale care implicau un grad ridicat de subiectivitate, prin consultarea și compararea lor: „Dar am auzit și eu multe altele de la Memphis, stând de vorbă cu preoții din Hephaistos. Pentru aceleași lucruri, am mers chiar și până la Teba, ba și până la Heliopolis, mânat de dorința de a afla dacă cei de aici se vor potrivi în povestiri cu cei din Memphis”.

Prin complexitatea sa, mitul peșterii avertizează asupra importanței analizei obiective a realității, invitând la investigarea exhaustivă a lumii în care trăim.

 

Concluzii

În mitul său captivant, filosoful grec Platon a creat o alegorie care a supraviețuit secolelor și a rămas una dintre cele mai semnificative și influente metafore filosofice din istorie. Mitul peșterii, prezentat în dialogul său „Republica”, servește ca punct de plecare pentru explorarea cunoașterii umane și percepției realității într-un spectru larg de contexte, de la filosofie și istorie la politica secolului XX și cercetarea istorică.

Prin intermediul mitului peșterii, Platon nu a făcut doar o alegorie abstractă; el a transmis, de asemenea, propria sa experiență și observații asupra schimbărilor politice și sociale din Atena sa natală. Pe fundalul unor evenimente tumultuoase precum Războiul Peloponesiac și schimbările de regim politic din acea perioadă, Platon a utilizat alegoria pentru a ilustra cum oamenii pot fi legați de iluziile create în lumea lor și cum puțini au curajul de a căuta adevărul dincolo de aceste iluzii.

În plus, mitul peșterii are relevanță și în contextul istoriei politice a secolului XX, unde poate fi aplicat la regimurile totalitare și la rezistența împotriva acestora. Autobiografia lui Oleg Gordievski, un fost spion sovietic care și-a schimbat radical perspectiva asupra regimului comunist, exemplifică tranziția de la „peșteră” la descoperirea adevărului.

În cercetarea istorică, mitul peșterii ne reamintește de importanța utilizării unei abordări obiective și a diversității surselor pentru a obține o perspectivă cât mai corectă asupra trecutului. La fel cum Platon a subliniat că realitatea poate fi mai mult decât ceea ce se vede în „peșteră”, istoricii trebuie să aibă în vedere faptul că adevărul istoric este mereu parțial și în continuă evoluție.

Astfel, mitul peșterii continuă să rămână o alegorie universală și actuală, invitându-ne să căutăm adevărul și să privim dincolo de umbrele iluzorii ale realității în care trăim.

 

Referințe bibliografice:

Oleg Gordievski, Agent dublu în Războiul Rece: autobiografia lui Oleg Gordievski, Editura Corint Istorie, București, 2021.
Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, Editura Academiei, București, 1963.
Herodot, Istorii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1996.
Polybios, Istorii, Editura Științifică, București: cartea a VI-a.