Ștefan Luchian

Ștefan Luchian a fost un mare pictor român a cărui lucrări au fost apreciate mai mult doar după moartea sa de către comunitatea artistică europeană. Compozițiile acestuia aduc în România în jurul anilor 1900 influentele curentelor artistice ce descriu cel mai bine începutul secolului XX.

Pictorul se naște în anul 1868 la Ștefănești, un sat din nordul Moldovei, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu, pe data de 1 februarie. Fratele său Anibal născându-se un an mai târziu în brațele soților Luchian. Prima sa pictură cunoscută a fost un mic tablou în ulei, realizată chiar în clasa a III-a. În adolescenta sa, a urmat cursurile școlii de bele-arte din București, iar , ca un tânăr adult, intră la Academia de Arte Frumoase din Munchen dar și la Academia Julian din Paris, însă rămâne la București și se face cunoscut ca un personaj important al cafenelei artistice bucureștene.

La 26 de ani îi sunt expuse opt lucrări în cadrul Expoziției Artiștilor în viată, printre acestea remarcându-se „Ultima cursă de toamnă”:

Pe parcursul vieții sale, continuă să și expună lucrările în expoziții de grup și organizate de academie și diferite societăți, dar și în expoziții personale.

„...Vrem să rupem cu trecutul și să ne declarăm independenți... Arta trebuie să fie liberă, arta trebuie să fie independentă iar artiștii nu trebuie să se ridice decât prin conștiința și opera lor... Jos gașca, jos bisericuțele și cercurile de admirație reciprocă! În fața artei oficiale, noi suntem arta independentă!” Catalogul expoziției din 1896. Asta declara Luchian referitor la drumul pe care arta lui și altor câțiva pictori o lua în acea perioadă.

În această perioadă a vieții sale pe lângă realizarea tablourilor, acesta compune poezii, pictează biserici (cea din Alexandria și biserica Brezoianu din București), și chiar cântă o vreme ca flautist în orchestra Teatrului Național, pentru a se întreține în momente când nevoile sociale o impuneau.

Acesta moare tânăr, la vârsta de 48 de ani pe data de 28 iunie 1916. Deși bolnav. în ultimii săi ani de viată a continuat să picteze. În 1912 începe ultima sa compoziție, “Lăutul”, finalizata în 1913, care creionează imaginea unei mame spălând un copil, aceasta reflectând cât de neputincios și dependent de prezenta unei ființei materne, grijile și boala îl copleșeau în acea perioadă.

Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Anemonele”, de unde i se trage și titlul de poetul plastic al florilor.

Luchian spunea: „... Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei... Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia... Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.” (Vasile Drăguț: Ștefan Luchian, Editura Meridiane, București, 1968, cop. 3)

Luchian, ca mulți alți artiști poate nu a fost înțeles și susținut destul, dar sufletul său zbuciumat a dat spre nemurire numeroase opere de o valoare inestimabilă.