Simbolistica luminii în arta icoanei

Arta, născută mereu sub presiunea istoriei, ne ridică deasupra istoriei. Ea este „decamuflarea transcendenței în imanent.” (Nicolae Steinhardt) Înțeleasă astfel, arta ridică omul deasupra banalității cotidiene și-l așază într-o ordine a frumuseții, în care se străvede o altă lume, transcendentă. Frumusețea lumii, derivată ontologic din „lumina cea dintâi” este un cod, o revelație. Ea a avut ca plecare cuvântul primordial creator: „să fie lumină!” (Biblia, Facere 1, 2) De atunci, artiști și oameni cu o spiritualitate adâncă au înțeles că frumusețea lumii este un reflex al frumuseții divine și au dus mai departe acest elan creator lăsând posterității creații originale al căror fond și căutare continuă a fost și este lumina.

Lumina a fost asociată, în mai toate religiile și culturile cu divinitatea, cu absolutul. Divinității îi sunt asociate expresiile „lumină divină”, „lumina cunoașterii”, iar experiențele mistice sunt asociate cu această prezență inefabilă a luminii. În creștinism, Hristos se numește pe sine „Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar Dumnezeu Tatăl locuiește „în lumina cea neapropiată.” Lumina este asociată  vieții, ca dar divin și cunoașterii. Astfel, învățătura divină este numită „lumină în calea oamenilor” (Isaia 42, 6), iar orice teofanie este însoțită de lumină, semn al prezenței sacrului. În primele secole de creștinism, botezul se numea luminare și se săvârșea în noaptea de Înviere. Sărbătoarea Învierii era ea însăși o sărbătoare a luminii, a vieții care învinge moartea, pentru că, așa cum cântă imnografii creștini, „lumina și viața din mormânt au răsărit.” (Canonul Învierii)

În antichitatea greacă, personalitatea umană se definea prin felul în care se raporta la valorile umane reunite în conceptul kalokagathia: binele, frumosul și adevărul. Școala, prin dascălii ei, a dus mai departe moștenirea clasică și creștină, cultivând pe mai departe, până în zorii modernității aceste valori etern umane: binele, frumosul și adevărul. Din întrepătrunderea acestor valori s-a născut sintagma de „om luminat” ca mai apoi să devină „om înțelept”. Parcurgând și asimilând o parte din această zestre spirituală a umanității, omul este chemat ca prin educație, cultură, spiritualitate și multă muncă să transfigureze creația și să o sfințească.

Contemplând tablouri și icoane, punctul central pe care-l caută ochiul uman este lumina. Sursa luminii, jocul de lumini sau umbrele care anunță că lumina este pe aproape. În iconografie însă umbrele lipsesc. Icoana însăși este prezență sacră, lumină și, după cum iconarii spun: „însuși fondul icoanei este lumină; în preajma icoanelor nu este lumină, pentru că lumina este chiar subiectul lor: nu poți lumina soarele. „ (Leonid Uspensky, Teologia icoanei) Dar și aici, ca în viață, lumina se obține progresiv, prin multă trudă: se adaugă tonuri tot mai deschise peste tonuri închise, iar din această suprapunere continuă se străvede, în final, lumina. Această metodă picturală numită „limpezire treptată” ilustrează creșterea progresivă a luminii în om și parcursul său spiritual. Icoanele nu redau îndeaproape culorile și nici dimensiunile corpului uman, ceea ce vor ele să transmită este participarea omului la viața divină, chipul transfigurat de har și faptul că ele sunt o prezență sacră. Chiar și aura care înconjoară capetele sfinților „nimburile ... nu sunt semne distinctive ale sfințeniei lor, ci strălucirea luminozității trupului lor” (Paul Evdokimov, Arta icoanei, 1993, Ed Meridiane, p.164) Atingând o asemenea spiritualitate, iconarii nu vor zugrăvi în icoane carnația naturală a trupului uman; aceasta a fost demult depășită. Culorile folosite de iconari pentru a reda lumina, slava divină sunt: aur, galben, purpuriul ca imagine a focului, albastru, azuriu sau verde deschis, imagine a vieții. Așadar, lumina icoanei are o simbolistică bogată: pe de-o parte amintește de „lumina din noi” (Matei 5,14), cu care am fost înzestrați încă de la creație, pe de altă parte este asociată cu transfigurarea ființei, cu lumina taborică a Schimbării la Față a Mântuitorului, cu lumina veacului ce va să vie, ea este o rază din lumina veșniciei care purifică pe cel care o contemplă.

Datele psihanalizei moderne, preocupată de sondarea adâncurilor ființei umane, relevă valoarea terapeutică a simbolurilor, iar filosofi precum Gaston Bachelard, G. Durand, Lavelle și Corbin pun simbolul în centrul gândirii lor. Simbolul unește, el este punte între două lumi. El asigură comprehensiunea sensului și conține în el prezența a ceea ce simbolizează. Ivan Evseev în Dicționarul său de simboluri și arhetipuri culturale explică de ce lumina este și dragoste: „Lumina este un derivat al focului, dar focul e dureros, pe când lumina prietenoasă, dulce și fecundă”. (I. Evseev, op cit, Editura Amarcord, 1994, p. 94) Simbolurile pe care le regăsim în icoane sunt arca, peștele, ancora, crucea, spicele de grâu, vița de vie, simboluri pe care arheologii le-au regăsit și în catacombele din Roma, un veritabil graffitti sacru datând din primele veacuri ale Bisericii Creștine.

În concluzie, dincolo de valoarea ei artistică și pedagogică, icoana trebuie percepută ca o revelație atât pentru cel care o creează, cât și pentru cel care o contemplă. Ca notă realistă și actuală, se remarcă și în arta religioasă strecurări insidioase ale unor forme degradate de artă care acompaniază un interes comercial. Kitsch-ul religios este sinonim cu inautenticul, nepotrivirea și degradarea valorilor care aduce după sine o disoluție a calității artei. Aceasta pentru că nu orice motiv artistic poate deveni simbol religios sau poate îmbrăca o formă artistică. Revenind la tema articolului, simbolistica luminii, inepuizabilă în toate culturile și domeniile artei, poate constitui și pentru generațiile care vin un liant spre cunoaștere, spre o spiritualitate luminoasă și spre o lume mai bună.