Constantin Brâncuși - repere biografice

Constantin Brâncuși provine dintr-o familie de țărani din Hobița, județul Gorj, care, deși înstărită, ducea o viață modestă. Copilăria lui a fost grea, cei trei frați vitregi pe care îi avea îl băteau și la vârsta de 11 ani și-a părăsit familia și satul , trăind în Târgu - Jiu, din tot felul de munci ocazionale, învățând de la un boiangiu cum să prepare culorile vegetale folosite la confecționarea covoarelor, lucrând ca ospătar într-o cafenea ți ca ajutor de băcan. Astfel, se poate spune că spiritul său de aventură s-a manifestat încă din copilărie, Brâncuși simțind nevoia experimentării unor posibilități noi, altele decât acelea pe care i le putea oferi familia sa și mediul în care trăia.

La 18 ani tânărul Brâncuși acceptă provocarea unui muzician și realizează o vioară din scândura subțire a unor cutii din lemn, acest moment reprezentând confirmarea creativității sale, a dorinței de a reacționa la stimulii externi care îl provocau. Acea vioară stârnește uimire și admirație și îl ajută să fie admis la Școala de Arte și Meserii din Craiova, la secția de sculptură.

Admis ca elev liber, Brâncuși dă dovadă de angajare puternică în sarcină, de optimism, perseverență și implicare puternică, astfel că, lucrând cu îndârjire, devine elev permanent din anul al doilea, încheind în patru ani studiile a căror durată normală era de cinci ani. „Datorită dârzeniei, iscusinței și îndemânării lui, numai după patru luni de la primirea în școală, Brâncuși va fi trecut, după a sa cerere, din anul I în anul al II-lea, ceea ce denotă că profesorii și-au dat imediat seama de însușirile lui. Ne-dezamăgind așteptările, în tot timpul cât a fost intern al Școlii, bursierul s-a aflat în fruntea promoției lui.” Acest fapt ne arată că Brâncuși avea abilitate intelectuală peste medie, înmagazinând și prelucrând informațiile mult mai ușor decât colegii săi.

Admis în 1898 la Școala Națională de Arte Frumoase București, el nu acorda un interes prea mare lucrărilor școlare executate într-un stil convențional(ceea ce arată nivelurile sale înalte de interes, în ceea ce privește angajarea în sarcină), ci prefera să interpreteze într-un mod personal temele academice, dând dovadă de o maturitate artistică deosebită, bazată pe o mare încredere în posibilitățile propriei persoane. Profesorii săi îl lăudau pentru asiduitate și rezultate strălucite iar diploma de absolvire a școlii, păstrată de artist, este o mărturie a importanței pe care a acordat- o formării sale clasice. Lucrările sale de atelier din timpul anilor de studii se disting prin simțul deosebit al proporțiilor și seriozitatea studiului anatomic, prin finețea modelajului și redarea expresiei plastice corespunzătoare structurii psihofizice a modelului. Toate acestea demonstrează că, încă de la începutul activității sale ca artist, Brâncuși poseda acele abilități specifice fără de care nu ar putea fi considerat un talent, reușind sa se exprime pe sine într-o manieră artistică care îi va aduce aprecierea celorlalți, odată cu debutul expunerii lucrărilor și obținerea primelor premii: mențiune pentru bustul antic „Vitellius”-1898, bronz pentru „Capul lui Lancoom”- 1900, bronz pentru „Ecorșeu”-1901.

Conștient de propria valoare dar dezamăgit de posibilitățile limitate din țară și antrenat de spiritul său de aventură, Brâncuși pornește pe jos, cu un toiag și o traistă pe umăr spre Paris. El însuși povestește această aventură: „Am pornit pe jos spre Paris. Ajuns la Munchen, nu am găsit de lucru. Atunci m-am dedicat cunoașterii Bavariei. Noaptea mergeam iar ziua dormeam pe unde apucam. La Basel, i-am vândut ceasul și hainele care nu îmi erau strict necesare ca sa-mi fac rost de ceva de mâncare”. În călătorie se întreține lucrând ca pietrar sau zidar.

Ajuns la Paris în 1904, Brâncuși începe o viață de mizerie, fiind nevoit să recurgă la slujbe mărunte care , spera el, îi vor permite să își continue studiile: noaptea spală vase în restaurante, în zilele de sărbătoare este dascăl și paracliser la o biserică românească, împărțind o locuință modestă cu un prieten. Această perioadă din viața sa ne relevă rezistența artistului la frustrare, încrederea în sine, determinarea în a-și putea îndeplini visul, acela de a învăța la Școala de Arte Frumoase din Paris. Face repetate cereri pentru bursă și refuzurile repetate ale școlii nu îl descurajează; dând dovadă de perseverență, reușește să fie admis, în 1905, cu ajutorul unei burse primite de la Ministrul român al cultelor și cu recomandarea ministrului României de la Paris, care declara, la acea vreme, că „este apreciat cu foarte satisfăcător la toate materiile”.

Aceste declarații de încredere ale contemporanilor săi ne demonstrează că Brâncuși avea abilități generale de excepție, asimilând cunoștințe din toate domeniile studiate, pe care le integra în operele sale, generând conținuturi și experiențe noi.

Tot ca abilitate generală se remarcă la Brâncuși o orientare spațială și un raționament numeric peste medie. Mă refer aici la proporțiile și traseele geometrice din operele sale, care au fost analizate geometric, din această perspectivă, de către specialiști. Astfel, profesorul S. Giedion, într-un seminar la Politehnica din Zurich, analiza simetriile „Coloanei fără sfârșit” a lui Brâncuși, punând în evidență simetria de ordinul 4, de rotație din 90 în 90 de grade, în jurul axului, și simetria de translație de-a lungul aceluiași ax, a aceluiași element din coloană. Pentru susținerea științifică a acestei teorii, îl citez aici pe arhitectul Adrian Gheorghiu care, în cartea „Carte de inimă pentru Brâncuși” prezintă câteva fișe analitice a câtorva lucrări celebre ale sculptorului. De exemplu, „Pasărea” din 1912 se înscrie într-o pentagramă iar înălțimea ei de 61,9 cm reprezintă transpunerea în sistemul metric, cu o eroare de 1 mm, al numărului 1/Φ = 0,618 m, număr care, încă din antichitatea greacă, era considerat „numărul de aur”, rezultând din proporțiile intrinseci ale pentagonului regulat și al dodecagonului.

Se observă astfel că Brâncuși, pe lângă talentul lui înnăscut, avea cunoștințe solide și din alte domenii, cum ar fi matematica, istoria, fizica, anatomia, integrând cu ușurință conținuturi din aceste domenii, ceea ce îl încadrează în rândul persoanelor dotate cu abilitate intelectuală peste medie.

Contemporanii lui îl descriu pe Brâncuși ca pe un bun vorbitor, cu o fluență verbală remarcabilă, exprimându-și ideile cu „simplitatea și plasticitatea țăranului. Le formula în axiome, le colora cu imaginația sa bogată și plină de improvizații neprevăzute. Multe le spunea în cântecul viorii, căci știa să cânte la vioară cântece și dansuri populare românești. Alteori inventa dansuri pe care le dansa în fața noastră”, sunt cuvintele Irinei Codreanu, care a avut privilegiul de a învăța de la maestru tainele sculpturile în piatră și lemn, precum și șlefuirea bronzului.

A construit un fonograf, un fel de gramofon care, în afară de cutia special de rezonanță, mai avea și alte dispozitive adaptate de el; cu acesta el făcea prietenilor adevărate demonstrații de muzică, modificând viteza de rotație a discurilor și obținând ciudate modificări melodice.

Mărturiile certifică faptul că Brâncuși urmărea tot timpul să se auto-depășească, vizând standarde tot mai înalte pentru propria muncă. Evita plafonarea și încorsetările în diverse tendințe ale vremurilor. De aceea, când Rodin, un mare sculptor, l-a acceptat ca elev în atelierul său, artistul român l-a refuzat, argumentând că „nimic nu crește la umbra marilor copaci”.

Avea un simț al autocriticii foarte dezvoltat, mărturisind contemporanilor săi : „seara distrugeam ceea ce fac dimineața; munceam mult, fără să ajung să îmi desăvârșesc lucrarea. Pe măsură ce întrebările mele se înmulțeau, răspunsurile mele deveneau din ce în ce mai laconice”. Cu greu era mulțumit de propria muncă și de rezultatele acesteia, era perfecționist și se implica puternic în ceea ce făcea.

Odată cu Brâncuși s-a născut sculptura modernă. Opera lui este vastă și complexă, expusă în marile muzee ale lumii sau în colecții particulare. Toate lucrările lui sunt mărturii ale marelui său talent. „Brâncuși nu mai aparține țării noastre și nici vreunei alta. Aparține lumii”.

 

Bibliografie:
Deac, Mircea „Constantin Brâncuși”- Editura „Meridiane”, București, 1966.
Georgescu Gorjan, Mircea- „Amintiri despre Brâncuși”- Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1988.
Paleolog, V.G. „Brâncuși- Brâncuși”- Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1976.
Stănculescu, Nina „Carte de inimă pentru Brâncuși”- Editura „Albatros”, București 1976.
Tabart, Marielle „Brâncuși- Inventatorul sculpturii moderne”- Editura „Univers”, vol. I, 1995.
Brezianu, Barbu ,,Începuturile lui Brâncuși”, „Secolul 20”, nr. 3, 1964.