Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Ștefan Luchian a fost un mare pictor român a cărui lucrări au fost apreciate mai mult doar după moartea sa de către comunitatea artistică europeană. Compozițiile acestuia aduc în România în jurul anilor 1900 influentele curentelor artistice ce descriu cel mai bine începutul secolului XX.
Pictorul se naște în anul 1868 la Ștefănești, un sat din nordul Moldovei, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu, pe data de 1 februarie. Fratele său Anibal născându-se un an mai târziu în brațele soților Luchian. Prima sa pictură cunoscută a fost un mic tablou în ulei, realizată chiar în clasa a III-a. În adolescenta sa, a urmat cursurile școlii de bele-arte din București, iar , ca un tânăr adult, intră la Academia de Arte Frumoase din Munchen dar și la Academia Julian din Paris, însă rămâne la București și se face cunoscut ca un personaj important al cafenelei artistice bucureștene.
La 26 de ani îi sunt expuse opt lucrări în cadrul Expoziției Artiștilor în viată, printre acestea remarcându-se „Ultima cursă de toamnă”:
Pe parcursul vieții sale, continuă să și expună lucrările în expoziții de grup și organizate de academie și diferite societăți, dar și în expoziții personale.
„...Vrem să rupem cu trecutul și să ne declarăm independenți... Arta trebuie să fie liberă, arta trebuie să fie independentă iar artiștii nu trebuie să se ridice decât prin conștiința și opera lor... Jos gașca, jos bisericuțele și cercurile de admirație reciprocă! În fața artei oficiale, noi suntem arta independentă!” Catalogul expoziției din 1896. Asta declara Luchian referitor la drumul pe care arta lui și altor câțiva pictori o lua în acea perioadă.
Trăim într-o lume plină de o gamă colorată. Limbajul culorilor a fost mereu pentru mine o fascinație. În permanență căutăm să descoperim simboluri și ce reprezintă culorile din punct de vedere psihologic și plastic. Omul este fascinat de lumină. Lumea din jur nostru este miraculoasă și frumoasă. Hai să ne oprim un pic și să privim acest univers și să uităm de grijile pe care le avem. Privim frumosul care poate să ne schimbe și încînta suflețelul. Aleea din parc plină cu copaci seculari, răsăritul și apusul de soare, să auzim cum murmură un rîu, plin de mister și taine, munții cu vîrfurile înalte pînă la bolta cerească, trilurile păsărilor. În tot ceea ce este în jurul nostru, culorile le dă măreție și splendoare, creînd contrast și armonie.
Oare ai observat cîte culori te înconjoară? Oare ați pus întrebarea ce semnificație au culorile? Sau de ce cerul este albastru? Iar pămîntul negru? Oare ați observat cînd o persoană este în culmea fericirii îi radiază față de lumină?
Culorile au un rol important în viața noastră, fiecare om le combină după dispoziție, uneori ne fac mai încrezuți, alte ori mai puternici. Combinînd o culoare poate să ne aducă o strare de melancolie, alte ori de bucurie, trezește emoții palpitante, ne încîntă mintea. Ea este oglinda personalității noastre și uneori influențează în comunicare, ducînd la neînțelegeri. Culorile semnifică, stări, țări, emoții, sentimente și tradiții. Chiar lumea aceasta este o fascinație multicoloră. Gîndiți-vă pe o clipă ce tristă ar fi viața noastră dacă ar dispărea culorile? Tristă, monotonă, invidioasă, cenușie, supărăcioasă. Oare culorile ne fac viața mai frumoasă, mai interesantă, sensibilizînd suflețelui fiecăruia? Foarte rar se întîmplă ca cineva să privească spectacolul de culori în natură care sunt dea dreptul covîrșitoare în frumusețea și măreția lor.
Arta, născută mereu sub presiunea istoriei, ne ridică deasupra istoriei. Ea este „decamuflarea transcendenței în imanent.” (Nicolae Steinhardt) Înțeleasă astfel, arta ridică omul deasupra banalității cotidiene și-l așază într-o ordine a frumuseții, în care se străvede o altă lume, transcendentă. Frumusețea lumii, derivată ontologic din „lumina cea dintâi” este un cod, o revelație. Ea a avut ca plecare cuvântul primordial creator: „să fie lumină!” (Biblia, Facere 1, 2) De atunci, artiști și oameni cu o spiritualitate adâncă au înțeles că frumusețea lumii este un reflex al frumuseții divine și au dus mai departe acest elan creator lăsând posterității creații originale al căror fond și căutare continuă a fost și este lumina.
Lumina a fost asociată, în mai toate religiile și culturile cu divinitatea, cu absolutul. Divinității îi sunt asociate expresiile „lumină divină”, „lumina cunoașterii”, iar experiențele mistice sunt asociate cu această prezență inefabilă a luminii. În creștinism, Hristos se numește pe sine „Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar Dumnezeu Tatăl locuiește „în lumina cea neapropiată.” Lumina este asociată vieții, ca dar divin și cunoașterii. Astfel, învățătura divină este numită „lumină în calea oamenilor” (Isaia 42, 6), iar orice teofanie este însoțită de lumină, semn al prezenței sacrului. În primele secole de creștinism, botezul se numea luminare și se săvârșea în noaptea de Înviere. Sărbătoarea Învierii era ea însăși o sărbătoare a luminii, a vieții care învinge moartea, pentru că, așa cum cântă imnografii creștini, „lumina și viața din mormânt au răsărit.” (Canonul Învierii)